IV. CERTITUDINILE/SUPOZITIILE

Campul de cautare al fiecaruia dintre noi porneste de la niste … certitudini (sau cel putin asa le percepem noi). Adica ceva stim. Si pe aceasta baza investigam mai departe, incercand sa lamurim ce inca nu stim. Dar certitudini avem.

Sunt putini cei care le trateaza ca supozitii al caror grad de veridicitate ori probabilitate isi propun sa il verifice.

Dintre certitudinile curente putem aminti ca (cei mai multi dintre noi traim cu convingerea ca)

• existam – eu exist
• lumea (i) exista, (ii) independent de mine, (iii) in afara mea/ separat si (iv) este perceputa prin simturi asa cum e ea
• materia creeaza constiinta (si nu constiinta, materia).

Pe ce se fundamenteaza aceste convingeri? Pe perceptie – eu simt (nu doar gandesc) ca exist, eu simt ca lumea exista. Si am fost educat sa cred ca eu percep lumea (asa cum e ea) prin intermediul simturilor.

Insa aceiasi specialisti care m-au obisnuit sa cred ca percep lumea exterioara prin simturi, m-au invatat si ca simturile sunt (cel putin uneori) inselatoare – simt fierbinte cand bag mainile inghetate in apa rece, sau vad rosu in loc de verde. Sau vad si aud mai putin decat pisica. Si atunci lumea (adevarata), care este – cea perceputa de mine, sau cea perceputa de pisica? Lumea reala, adica? Sau, mai interesant – lumea este cea perceputa de mine (in trei dimensiuni) sau cea perceputa de viermele pe care il tin in palma (care percepe doar doua dimensiuni)?

Stai putin pe intrebarile astea…

Fireste ca simtamantul ca exist nu tine (doar) de simturile conectate la corpul fizic, ci de o capacitate de perceptie mai subtila. Totusi, este sigur ca ceea ce simt este asa cum simt, doar pentru ca asa simt (eu)? Stai, absoarbe intrebarea…

Aceste intrebari devin si mai interesante daca ne amintim de cazul

• celor care sufera de sindromul Cotard (care nu simt ca exista!)
• bebelusilor despre care cercetatorii ne spun ca de regula abia dupa 2, 3 ani de viata incep sa dezvolte un sentiment al eului, o identitate (formata) care sa perceapa “eu exist”. Ei exista, traiesc, insa reactionand spontan la stimuli interiori si exteriori, fara un sentiment al centrului care sa colecteze informatia venita prin simturi din “exterior” si sa proiecteze in “afara” vointa rezultata din prelucrare
• somnului fara vise. Nici macar nu mai simti si actionezi (ca in cazul sindromului Cotard). Odata adormit, nu mai existi; pentru tine, nu doar lumea, ci si tu dispari.

Opreste (macar putin) inainte de a merge mai departe…

Aici poate fi ridicata obiectiunea ca exemplele utilizate demonstreaza cumva contrariul – anume ca realitatea/ viata poate sa existe chiar daca nu este perceputa. Fireste ca o asemenea obiectiune este intemeiata, insa numai in parte. Pentru ca evocarea acelor exemple a fost facuta cu intentia de a sublinia ideea ca perceptiile, simturile, sentimentele nu ofera o garantie a realitatii – ce simt poate sa difere (uneori radical) de ceea ce este.

IV.1. EU EXIST?

Raspunsul pe care fiecare dintre noi este tentat sa il dea spontan este – DA!!! Pentru ca eu percep, simt in toata fiinta mea (in sufletul meu, vor spune unii) ca exist.

Am vazut insa ca perceptiile pot sa fie inselatoare. Fireste insa ca de aici nu trebuie inteles ca trebuie sa fie ignorate, ca nu au o anumita (chiar considerabila) utilitate. Nici vorba. Avem nevoie de ele (sunt, pana la urma, modul de manifestare a realitatii/creatiei – deci instrumente valide, legitime) insa e important, cand le utilizam, sa constientizam ca sunt utile, dar nu infailibile.

Dincolo insa de failibilitatea perceptiilor, relevanta este si relativitatea lor. Perceptiile sunt ale cuiva/ in relatie cu cineva! Se presupune (de fapt, se simte, mai intai) ca este un cine care percepe (ceva). Un eu. Eu percep.

Ei bine, aici incep lucrurile sa se complice

• mai intai – cine sunt eu, care percepe? Ce inseamna – eu?
• apoi – eu percep … ce?

Primul “lucru” perceput pare sa fie ca exist. Restul perceptiilor par secundare.

Deci eu exist, corpul meu (fizic) exista, deci mana mea exista, nu? Bun, dar care mana? Intrebarea pare tampita doar pana ne amintim ca cercetatorii in neurostiinte au constatat ca daca te asezi la masa cu o mana sub masa si deasupra mesei ti se ataseaza o mana de cauciuc, tu in mana de cauciuc (nu in mana reala, care este ascunsa vederii) simti mangaieri ori lovituri! Straniu, nu? Straniu, straniu, dar absoarbe informatia si incearca sa patrunzi implicatiile. Nu te grabi…

Sau – vei fi auzit, pesemne, schiorii, ori pilotii de formula 1, ori samuraii sustinand ca simt cum corpul li se extinde nu pana la limita pielii, ci a schiurilor, masinii si sabiei…

Si atunci – cine/ce zice – eu exist?

Stai aici. Mai stai…

IV.2. LUMEA EXISTA (SEPARAT DE MINE)?

O intrebare interesanta (sau tampita, dupa gust) este – exist fara eu, se poate? Fireste, se poate raspunde prompt – realitatea este uriasa (infinita, chiar, spun cei mai multi) iar viata (incluzand persoane in masura sa perceapa “eu sunt”) reprezinta o parte (infima) din intreg. De unde concluzia ca se poate existenta fara eu.

Raspunsul nu este insa atat de simplu – pare ca trebuie sa fie cineva (un eu) care sa perceapa (i) eu sunt si (ii) lumea/realitatea este. Fara un eu care sa perceapa ca el si lumea exista, oare lumea exista? Exista, fireste! De unde stim? Pentru ca un eu percepe ca exista lumea in absenta altui eu. Dar fara un eu care sa presupuna ca realitatea exista si in absenta sa?

Fireste, majoritatea raspunde ca lumea exista independent de existenta unui subiect care sa o perceapa. Unii, insa, sustin ca nu exista. Mai mult, sunt unii care spun ca realitatea este doar un vis; si ca nu ar fi o singura lume, ci atatea lumi cati subiecti (constienti) sunt. Sau ca este o singura lume, insa nu la nivel fizic, ci generata de minte, insa nu doar de una, ci de toate, interconectate. Si mai stranie ne pare afirmatia ca realitatea este limitata la ce (ne pare ca) se gaseste in fata noastra. Adica daca esti in Paris, Londra nu exista, de fapt, ci e un fir narativ generat de minte; mai mult, nici Parisul (in care crezi ca te gasesti) zice-se, nu exista, ci doar ce apare direct “in fata ochilor”.

Care este adevarul? Poate cineva stii? Ce putem remarca este ca (macar unii dintre) cei care sustin descrierile/modelele evocate anterior par a fi zdraveni la cap, cum se spune, chiar daca ideile debitate par neverosimile. Si cu toate astea vedem bine ca modelele respective (macar in parte) se bat cap in cap…

Si atunci? Ce e de facut? Descopera singur. Si s-ar putea sa constati ca la randul tau produci un alt model explicativ al lumii. Si nu neaparat pentru ca ai ratat esenta, ci pentru ca

• ce descoperi este inevitabil influentat de configuratia mintii tale (deci de mediile care te-au format)
• ce reusesti sa relatezi despre ce ai descoperit este iara influentat de particularitatile mintii tale.

De unde relevanta parabolei cu orbii care ating acelasi elefant (si il descriu diferit de parca ar vorbi de obiecte diferite).

IV.3. PERCEP LUMEA ASA CUM E?

Suntem obisnuiti sa credem ca da, fireste.

Daca ne amintim insa numai de pisica si ne dam seama ca lucrurile nu stau chiar asa. Sunt atatea animale cu simturi mult mai bine (sau mai putin bine) dezvoltate ca omul. Ca sa nu mai vorbim de simuri cu care omul nu este dotat (ca cel care permite delfinului ecolocatia, bunaoara).

Putem, asadar, trage o concluzie (nu doar speculatie, de data aceasta) – (contrar impresiei noastre) nu percepem din realitate decat segmentele ce pot fi accesate de simturile cu care suntem inzestrati. Atat ca specie, cat si individual (vedeai mai bine realitatea inainte sa-ti pui ochelari, nu?).

Ei bine, daca ideea asta nu-ti era neaparat cunoscuta, ea totusi nu pare greu de digerat. Du-o mai departe, insa – ce inseamna lumea/realitatea/Universul, atunci?

Stai putin pe intrebarea asta…