VI. INTREBARILE PREGATITOARE

Fiecare dintre noi este (sau a fost) preocupat de ceea ce vom numi – Marile Intrebari (exista Dumnezeu, viata dupa moarte, etc).

Paradoxul Marilor Intrebari este acela ca toti vorbim despre ele de parca am sti ce cautam. Or cand intram in profunzimea intrebarilor respective, ne pierdem; uneori din debut, chiar.

Pentru cine este interesat sa abordeze intrebarile respective prin poarta intelectului, prinde bine, credem, o prealabila pregatire a terenului.

Cu alte intrebari.

Ce nu trebuie nicio clipa uitat aici este ca intrebarile de care dai sunt … pentru tine; altfel nu functioneaza. Adica

• citesti aceste randuri ca sa ajungi la intrebari, nu la raspunsuri!
• tu trebuie sa incerci sa gasesti raspunsurile; raspunsurile tale! Pentru ca nu exista altele!
• umplutura peste care mai dai aici are menirea sa te ghideze, eventual, sa te ajute, doar, sa gasesti raspunsurile (tale!).

Mai pe sleau – nu citesti ca sa afli, ci ca sa stii ce trebuie sa cauti singur!

VI.1. DE CE VREM SA AFLAM?

Ti-ai pus vreodata intrebarea? De ce vrem sa stim daca exista Dumnezeu, daca avem liber arbitru, daca exista viata dupa moarte… De ce ne preocupa atata? Opreste-te acum. Stai. Intreaba-te acum, nu trece peste intrebare.

Ce functie indeplinesc aceste intrebari in arhitectura mintii umane (sufletului, poate?)? De ce ne intereseaza atata?

Probabil ca din frica. Din frica de moarte.

Nu stim daca si cum mai existam dupa ce pierdem corpul fizic (de mancare si bautura).

Pentru a spori sansele de supravietuire a individului, mintea umana s-a format in asa fel incat sa produca teama de necunoscut. Si cum doar putini (sustin ca) stiu cum e dupa pierderea corpului fizic/ dupa moarte, cei mai multi dintre noi chiar nu avem habar de ce ne asteapta. De unde – frica. Pe care (unii) o compenseaza prin activarea conceptului consolator de Dumnezeu. Care are grija de noi fie ca e unul, fie ca sunt mai multi, important e ca cineva ne vegheaza si protejeaza (si aici si dincolo).

Atentie! Acest mod de a privi lucrurile nu exclude insa existenta uneia sau mai multor divinitati. Faptul ca omul simte nevoia de protectie divina nu demonstreaza neaparat ca Dumnezeu/zeii este/sunt simple inventii ale mintii umane. Dumnezeu poate foarte bine sa existe independent de proiectiile mintii noastre.

Bine, bine, poate sa existe, dar exista?

VI.2. CE INSEAMNA SA CREZI

Pentru unii, cel putin, pare ca inseamna – sa te temi. Altminteri de ce vorba – inceputul intelepciunii este frica de Domnul?

Sentimentul de baza s-ar putea sa fie frica si la cei care isi spun ca ar fi altul, de fapt. Sigur e altul, dar nu vreau sa ma gandesc la chestiile astea, ca am o operatie de facut zilele astea… Pai si asta nu frica exprima? Nu, e nevoia de sprijin. Fireste ca poti sa-i spui si asa…

Ca doar ce rusine este ca ti-e frica? Mai ales de Dumnezeu? Cum zicea cineva – daca te iau fiorii pe spate cand ar fi sa stii ca in camera alaturata e un tigru, imagineaza-ti cum ar fi sa te stii in fata lui Dumnezeu…

Frica, frica, dar de ce? De necunoscut. De ce patesti aici, in timpul vietii? Da, dar probabail ca accentul e pe – ce e dincolo?

Asadar, pe langa teama, poate ca mai e si intuitia ca este ceva dincolo de carnea asta.

Cu ce poti satisface nevoia de consolare si de cunoastere?

• crezand ce spun altii,
• investigand prin intelect,
• descoperind (pe cale supra-senzitiva, sa zicem).

VI.3. CE INSEAMNA ATEU

Cu totii ne intrebam daca exista Dumnezeu. Iar cei care isi raspund negativ isi spun ca sunt atei; dar fara sa-si bata prea mult capul sa-si lamureasca ce anume inseamna asta…

E clar ca inseamna ca negi existenta lui Dumnezeu. Bun, dar ce inseamna Dumnezeu? O sa vedem indata ca nu este asa usor de dat raspunsul la aceasta intrebare. Intrebare pe care poate si ateii ar putea sa si-o puna, nu?

Dar presupunand ca stim ce insemna Dumnezeu, oare ateul neaga fenomenele catalogate ca minuni? Evident, se vor grabi sa raspunda multi. Intrebare, insa – este nerezonabil sa ne gandim ca stramosii nostri ar fi considerat minune faptul ca omul poate sa se transporte prin aer si prin apa? Ce sa mai vorbim de televizor si telefon… Ca atare, ar fi complet nerezonabil sa credem ca ce calificam minune este doar ce depaseste capacitatea noastra de intelegere si realizare (de la un anumit moment)? Legile naturii (care par sa fie incalcate de minuni) nu sunt legile naturii pe care le cunoastem (la un moment dat)? Si cunoasterea nu se modifica in functie de eforturile pe care le facem (atat individual cat si colectiv)?

In acelasi context poate ne amintim ca evenimentele calificate de crestini drept minuni (mers pe apa, materializari de obiecte, vindecari “imposibile”, inviat de morti) par sa fie evenimente la ordinea zilei in Extremul Orient; evenimente generate de persoane care prin antrenament par sa acceseze anumite dimensiuni ale realitatii care noua ne sunt inaccesibile (sau cel putin asa ne par, cata vreme nu ne angajam la acelasi antrenament).

Revenind – oare ateul considera ca nu exista decat dimensiunea fizica (alcatuita din materie, energie si fortele care le dinamizeaza)? Daca esti ateu, opreste-te si incearca sa-ti raspunzi, nu merge mai departe…

Daca nu exista decat fizic, material, unde plasam … gandurile si emotiile? Ca de existat nu putem nega ca exista… Opreste-te putin si pe asta… Deci – sunt energie dintr-asta care misca materia? Pare ca nu, pare ca sunt dintr-un segment al realitatii mai subtil decat elementele fizice. Mai subtil, dar nu separat, ca vedem bine ca cele doua planuri sunt intrepatrunse – si gandul si emotia produc reactii in corpul fizic; si viceversa! Opreste-te putin si asupra ideii asteia…

Pare, asadar, ca am gasit realitatii straturi diferite de subtilitate. Cu totii percepem (cel putin) doua dimensiuni – cea in care se gaseste corpul fizic si cea in care se gaseste mintea. De la cei care practica meditatia (sau complet accidental, de la unii care nu practica absolut nimic!) aflam ca ar mai exista o dimensiune intermediara, cumva, ca densitate – energia vietii/prana/chi/ki, numita diferit in diverse culturi (care se indeletnicesc de milenii cu introspectia/interiorizarea atentiei). Ba chiar, de la unii meditatori si de la credinciosii care pretind ca au avut experiente mistice aflam ca este posibil sa accesezi dimensiuni si mai subtile ale realitatii…

Nu te grabi sa le expediezi, experientele astea. Gandeste-te ca un copil aude un cuvant nou pentru el, despre care nu stie nimic (matematica, spre exemplu) si iti spune ca nu crede ca exista matematica, pentru ca el inca nu a experimentat-o; nu i-ai zice sa se duca la scoala si abia apoi sa-si dea cu pararea (cand e in cunostinta de cauza)?

Apoi, ateul probabil e convins ca Universul exista (si se mareste, potrivit fizicienilor) in spatiu; si timp. Iar spatiul are … 3 dimensiuni, nu? 3 dimensiuni pentru cine? 3 dimensiuni pentru toata lumea, spatiul e spatiu! Pai ce facem cu viermii care percep numai 2 dimensiuni? Sau bacteria, crezi ca percepe vreo dimensiune? Poate te opresti putin si pe ideea asta…

Pentru ca specia umana poate percepe 3 dimensiuni ale spatiului, in mod obisnuit suntem tentati sa credem ca spatiul are 3 dimensiuni si cine percepe mai putine este defect sau subdezvoltat; dar realitatea clar e cum o percem noi, nu? Daca cei care percep 2 dimensini sunt subdezvoltati, ce facem cu cei care pretind ca percep mai multe dimensiuni? Neg ca este posibil asa ceva doar pentru ca este inaccesibil mie? Lumea se limiteaza doar la ce pot eu percepe din ea? Parca nu suna bine, asta…

Sau nu neg ca asa, teoretic, poate ca exista mai multe dimensiuni, dar in concret ma comport de parca as nega ca exista? Ca in cazul in care uneori recunosc ca poate am gresit si eu, dar de fapt ma comport fata de tine de parca numai tu ai fi gresit… Adica aceasta recunoastere nu valoreaza nimic daca nu o incorporez concret in sistemul propriu (de conceptii si reactii).

Sau – daca sunt ateu accept posibilitatea de a avea mai multe vieti (mai precis, ca aceeasi constiinta sa schimbe in timp mai multe corpuri fizice si minti)? Chestiunea asta o leg de religie, de misticism, de ocultism, sau de stiinta (care e in curs de elucidare)? Da, tu nu ai amintiri ale unor vieti anterioare, dar ce te faci cu cei care pare ca au? Si care nu sunt deloc putini. Dintre care multi sunt copii (care inca nu au avut ocazia sa se intoxicheze cu baliverne de la televizor)…

Sau, daca sunt ateu, cum ma raportez la situatia celor la care nici creierul nu mai functioneaza (fiind artificial sustinuti in spital) insa atunci cand (fara ca medicii sa poata da vreo explicatie) isi revin la normal, relateaza ce s-a intamplat pe hol sau in alte camere (pana la care niciun auz de om nu putea sa ajunga) sau chiar in alte orase?

Apoi, stafiile, vrajile, posedarile sunt fenomene in relatie inevitabila cu ideea de Dumnezeu? Sau oricum, nu exista asemenea fenomene si gata?

Si atunci – cand spui ca esti ateu, tie ti-e limpede ce intra in categoria asta?

Nu te grabi sa te cambrezi, pentru ca

• poti sa ramai ateu, numai sa te lamuresti ce inseamna (macar pentru tine)
• daca nu esti ateu (sau agnostic) nu trebuie sa fii neaparat credincios.

Nu sugeram prin asta ca trebuie sa fii original. Incearca sa nu fii in niciun fel. Sunt utile si catalogarile, fireste, dar nu chiar pentru toate. Incearca sa percepi viata asa cum e, nu cum rezulta din aplicarea filtrelor formate de experientele prin care ai trecut pana acum. Sa iei viata asa cum e in masura in care poti, fireste, nu la modul absolut, ca probabil nu se poate asa ceva (din pricina limitarilor mintii).

VI.4. ATEU SAU CREDINCIOS?

S-ar putea sa nu aiba asa mare importanta pe cat crezi. Mai intai pentru ca unii sustin ca mai devreme sau mai tarziu tot acolo ajungi. Mai precis, ca “te” reciclezi (prin mai multe vieti, in mai multe specii, in mai multe corpuri, in mai multe sexe) pana lepezi straturile de rigiditate care acum te trag “in jos”. Pe care oricum le vei lepada, voit sau nu, pentru ca nu exista forma vesnica; orice forma este temporara. E adevarat ca anumite religii folosesc ideea de fericire ori damnare eterna, insa eternitatea respectiva s-ar putea sa nu fie inteleasa asa cum o intelegem noi in mod curent (cu mintea care functioneaza pe baza ideii de spatiu si timp). Eternitatea vizata in acest caz s-ar putea sa fie dincolo/in afara/in absenta timpului, nu un timp care se deruleaza unidirectional fara sfarsit.

Asa ca daca acum esti ateu sau credincios s-ar putea sa conteze nu cu privire la destinatie, ci la viteza cu care ajungi la final. Si poate, la confortul calatoriei…

Trecand acum la perspectiva ateului sau agnosticului, ce e important este sa se realizeze ca nu avem doar corpul asta fizic, ca mai sunt straturi mai subtile. O idee care nu este asa de greu de absorbit daca ne gandim ca avem minte, care este, evident, mult mai subtila decat corpul fizic. Si iata, este posibila interactiunea intre aceste dimensiuni avand grad diferit de subtilitate (gandul/emotia produce o reactie chimica in corp, o actiune concreta a acestuia). Odata ce ai realizat asta, poarta e deschisa. Pentru ca nu mai este asa dificil de acceptat (la nivel de posibilitate, nu de certitudine) ca poate mai sunt si alte dimensiuni, chiar daca tu (deocamdata) nu le percepi. Nu este lipsit de logica sa te gandesti ca daca faci si tu ce fac cei ce pretind ca mai sunt si alte straturi, poate (nu sigur) ajungi sa le simti si tu, astfel (fireste, nu vizam aici halucinogenele).

Or pana una, alta, e important sa incepi sa percepi ceea ce numesc unii – corpul energetic. Faci diverse exercitii de respiratie, meditatie, ai ce face in scopul asta. Antreneaza “corpul”/“muschiul”/”organul” asta si vezi tu unde te duce. Nu trebuie de pe acum sa stii destinatia (adica daca exista sau nu Dumnezeu si alte taine ale Universului). O sa vezi tu mai tarziu. Numai sa te apuci de treaba. Zic unii ca daca te tii consecvent, odata produsa o fisura in configuratia actuala … ai incurcat-o, nu mai scapi. E ceva dincolo de stratul asta fizic ce se trezeste si preia controlul; pentru ca isi preia “drepturile”. Daca este sau nu adevarat, o sa vezi tu. Deocamdata trebuie sa te inscrii la drum. Da, asa, fara un parcurs determinat, fara certitudini. Pare ca tocmai asta e o parte importanta din regulile jocului (vietii) – sa te detensionezi, sa accepti sa mergi (si) in gol, fara certitudini; pentru ca certitudinea ajuta, fireste (si practic, nu doar psihologic), dar si limiteaza (posibilul).

Observa ca mintea protesteaza spontan – dar de ce sa te lasi asa, fara certitudini? (Macar) pentru ca vrei si tu ce vezi la unii – o anumita stabilitate interioara. Iar ei spun ca numai asa o poti dobandi. Daca vrei si tu ce au ei, fa ca ei si (poate) o sa dobandesti si tu (sunt, fireste, discutii teoretice daca efortul tau este suficient, sau este necesara si gratia divina, dar nu folosi polemica asta ca scuza sa amani ori sa refuzi efortul).

VI.5. AJUTA SA AFLAM RASPUNSURILE?

Pentru a ne abtine de la faptele rele nu avem nevoie de spectrul amenintarii lui Dumnezeu deoarece cand privim mecanismele de derulare a vietii observam ca oricum ce semanam, aia culegem (mai devreme sau mai tarziu…).

Iar ca sa ne ajute, nu avem nevoie sa stim daca exista sau nu, ca doar nu incepe sa ne ajute abia dupa ce aflam ca exista. Daca exista, ajuta tot timpul, chiar si pe nebagare de seama. Chiar si fara rugaciunile noastre (formulate, de regula, ca liste de solicitari), ca doar stie mai bine ca noi ce ne trebuie.

Pierderea corpului fizic/moartea e dureroasa (sau nu) fie ca exista, fie ca nu exista Dumnezeu.

Credem ca atunci cand aflam daca exista sau nu Dumnezeu ne linistim, pentru ca stim ce ne asteapta dupa pierderea corpului fizic/moarte. Oare?

Daca ar fi sa afli acum raspunsul, ce s-ar confirma?

Daca ateului i se confirma ca nu exista Dumnezeu afla astfel cum o sa fie dupa pierderea corpului fizic/moarte? Daca realitatea/Universul nu au fost create de o persoana divina dintr-un centru, asta inseamna automat ca nimic nu supravietuieste corpului fizic? Sigur? Pentru ca acesta este de fapt miezul fricii de moarte.

Posibilitatea ca realitatea sa aiba mai multe straturi diferite ca grad de subtilitate este inevitabil legata de conceptul de Dumnezeu? Numai daca exista Dumnezeu, oamenii au si corp astral/ suflet/etc si invers, daca Dumnezeu nu exista, atunci nu exista decat cele doua “dimensiuni” percepute de majoritate (corp fizic si minte)?

Daca experientele de iesire din corpul fizic (out of body experiences) si de apropiere de limita mortii (near death experiences) le putem lega de acelasi corp (in care se revine dupa o parasire temporara – de regula – involuntara) cum tratam experientele celor care (copii, cei mai multi dintre ei) raporteaza amintiri din vieti anterioare (uneori cu alt sex si/sau alta culoare a pielii). Le negam existenta doar pentru ca aceste experiente nu se potrivesc cu modul in care cultura proprie ne-a obisnuit sa privim lumea? Cum ne raportam atunci la acele practici spirituale care – se sustine ca – au aptitudinea de a trezi in fiecare dintre cei care se incumeta sa le practice, amintiri din alte vieti, ba chiar perceptii specifice altor specii animale? Sunt aceste experiente reale? Putem sti cu certitudine fara a verifica instrumentul (practicile respective) care se pretinde ca produce atari efecte? Daca nu incercam, doar speculam; prin raportare la convingerile noastre (de pana la un moment dat).

Trecand acum la credincios, daca acesta dobandeste certitudinea ca Dumnezeu exista, la ce ii foloseste in concret informatia? Ce afla, de fapt? Ca exista Dumnezeu? Care Dumnezeu, ca fiecare religie il descrie diferit. Da, dar credinciosul afla ca exista Dumnezeul/zeii religiei lui, ca nu degeaba are credinta x si nu y. Bun, dar la ce ajuta? Ce il intereseaza e sa scape de spaima, or spaima e legata de cum e dincolo. Iar descrierea a cum e dincolo s-a intamplat sa se modifice in timp in cadrul aceleiasi religii, nu doar intre religii diferite. Si atunci, unde este certitudinea?

Dincolo de asta, chiar si cei mai ferventi credinciosi pare ca trateaza in cheie alegorica descrierile vietii de apoi regasite in textele sacre. Ca atare, din nou – si daca afli ca Dumnezeu exista, ce certitudini capeti? Mai ales cand crezi ca Dumnezeu nu poate fi descris ori cunoscut (pentru ca este infinit)?

Apoi, trebuie sa existe Dumnezeu ca sa

• nu ii ranesti pe altii
• sa ii ajuti pe altii
• sa simti recunostinta pentru ce ai (primit sau nu de la altcineva – Dumnezeu sau nu – nici nu conteaza asa mult; dar ai!)?

Pare ca nu, de vreme ce atatia atei bifeaza cu brio toate acestea, fara a le pune in relatie cu o divinitate.

Atunci de ce vrei sa stii daca exista Dumnezeu? Ca sa nu Il superi pentru ca nu respecti anumite reguli/restrictii stabilite de religia in care ai crescut? Vedem bine insa ca sunt mai multe religii. Si unele cu milioane de sustinatori. Si fiecare impune un set diferit de reguli si restrictii. Si Dumnezeu pare sa le ingaduie pe toate, de mii de ani.

Iar restrictiile respective sunt de regula stabilite nu de intemeietorii lor, ci de aceia care le-au urmat. Adica de oameni; virtuosi, cuviosi, dar nu Profeti. Cand devii credincios, devii pentru ca Il cauti si l-ai gasit pe Dumnezeu si astfel, stii ca Dumnezeu arata cum este descris in religia ta? Putin probabil. Daca devii credincios, devii in virtutea unui sentiment poate puternic, insa difuz. Deci nu stii sigur ce Dumnezeu ai gasit, ca sa zicem asa…

Pare, asadar, ca nu avem neaparata nevoie de raspunsurile intrebarilor astea!

Chiar daca

• s-ar putea gasi
• ar fi adevarate
• ar fi unice.

Pentru ca poti trai frumos si fara conceptele implicate de intrebarile respective. Pe care atitia oameni (azi si in trecut) nu le-au utilizat!