VII. MARILE INTREBARI

Poate ca intrebarile pregatitoare ti-au adus cateva informatii noi; despre lucruri pe care poate nu le stiai. Mai important insa este sa fi scuturat (macar putin) miezul dens si dur al certitudinilor (si spaimelor, ca astea se gasesc la pachet, de obicei). Chiar daca zgandarirea certitudinilor este insotita, de regula, cu o oaresice neliniste, asta abia este starea potrivita pentru a aborda Intrebarile. Nu din confortul ca stii; ca atunci, ce mai cauti?

VII.1. EXISTA DUMNEZEU?

Mai intai – cine pune intrebarea? Este o intrebare la care nu ne propunem sa determinam un raspuns direct, verbalizat prompt in idei si cuvinte, ci sa fie absorbita si lasata la germinat. Deocamdata…

Apoi – care este rostul intrebarii? Din ce cauza si in ce scop se intreaba?

Fiecare dintre noi arde de nerabdare sa afle raspunsul. Imagineaza-ti ca ai aflat raspunsul. Acum stii daca exista sau nu. Ar schimba ceva in tine? Daca da, ce? Concret! Daca nu, pentru ce atata bataie de cap? Absoarbe si aceste intrebari, nu te grabi cu ele…

Raspunsul (unic!) – nu exista un asemenea raspuns.

VII.1.1. CEI CARE STIU

• unii sustin ca Dumnezeu exista. Pe ce se bazeaza? Fie ca aleg sa creada ca exista (printr-un act de vointa, deci), fie sustin ca il percep direct (ocazional sau permanent)
• altii sustin ca Dumnezeu nu exista. Pe ce se bazeaza? E clar ca in primul rand pe faptul ca nu il percep; apoi, pe un model de explicare intelectuala a realitatii care nu face necesara prezenta conceptului de Dumnezeu. Multi nu au insa un model clar de explicare a lumii, insa gasesc neconvingatoare argumentele prin care credinciosii incearca sa demonstreze (folosind intelectul) existenta lui Dumnezeu.

VII.1.2. CEI CARE NU STIU

Sunt si aceia care nu percep si nici nu concep nimic dincolo de dimensiunea fizica (nefiind convinsi de argumentele niciuneia dintre taberele evocate anterior).

VII.1.3. CEI CARE STIU CA NU STIU

Mai interesant este cazul acelora care (de regula) prin imbinarea investigatiei intelectuale (insa dusa dincolo de suprafata) cu anumite practici care par sa inlesneasca receptivitatea la dimensiuni mai subtile, ajung la concluzia ca anumite chestiuni, daca sunt cercetate indeajuns, conduc nu la obtinerea unor raspunsuri formulabile in cuvinte, ci la (i) dizolvarea intrebarii insasi si (ii) (uneori) la transformarea celui care a incercat cercetarea.

Ce inseamna ca se dizolva intrebarea? Ca se ajunge la un nivel al investigatiei la care intrebarea nu prea mai are sens/ trebuie reformulata.

Bunaoara – Dumnezeu. Cu totii tratam intrebarea de parca

• fiecaruia ii e clar ce inseamna Dumnezeu
• si singura nelamurire este daca exista sau nu.

Opreste-te putin si constientizeaza asta. Din nou. Toti facem greseala asta (de abordare a intrebarii). Sarim peste etapa identificarii obiectului examinat si trecem direct la cautare. Ne straduim sa aflam daca exista sau nu Dumnezeu, fara a ne lamuri intai ce cautam.

Pentru unii poate parea ciudat sa privim problema din acest unghi insa ne e clar (tuturora) ce cautam? Ce inseamna Dumnezeu? Un batran (de culoare alba, neagra, maro, galbena sau rosie?) pozitionat undeva in Cer (intotdeauna Sus)? Probabil ca sunt putini care (mai) cred asa ceva. Insa toti par sa il perceapa ca pe un creator (si distrugator) al lumii si omului. Ca pe un centru din care izvorasc si in care se resorb toate.

Remarcabil e ca intrebarea din pornire ignora ca unii nu reduc fenomenul religios la o singura entitate divina. Pentru multi oameni exista mai multi zei. Din care e adevarat ca numai unul sau cativa au creat lumea, dar de venerat sunt venerati toti (sau, oricum, mai multi).

Interesanta este si raportarea oamenilor la segmentele de realitate supra/infra-umana indezirabile (percepute ca manifestari ale raului). In vreme ce unii declara razboi fatis acestor realitati, altii incearca sa negocieze cu ofrande (pentru a le imbuna). Unii chiar dau semnificativ mai multa atentie distrugatorului decat Creatorului…

Si atunci, ce inseamna Dumnezeu pe care il cautam atata? Unii rezolva problema demonstrand ca Dumnezeu nu exista combatand argumentele cu care o anumita religie demonstreaza existenta (unui singur) Dumnezeu. Si apoi dorm linistiti, nepunandu-si problema ca poate Dumnezeu totusi exista (i) insa in “forma” descrisa de alta religie sau (ii) chiar de aceeasi religie, insa cu argumente mai bune decat cele utilizate de textele (sacre) combatute.

Si atunci – ce inseamna Dumnezeu? Este o persoana, un fenomen, un concept? Ce cautam, de fapt?

Ce mai ramane din intrebarea care era atat de limpede la inceput?

VII.1.4. DUMNEZEU SAU ZEI?

Revenim la ideea ca exista atatia oameni care percep fenomenul religios disipat intr-o multitudine de forme divine.

Aceasta idee nu ne impresioneaza de regula intrucat suntem obisnuiti sa gandim ca unii credinciosi sunt monoteisti si altii politeisti; si astfel expediem problema. Dar haide sa domolim ritmul si sa lasam aceasta idee sa patrunda – atatia oameni se intreaba daca exista Dumnezeu (conturand destul de vag conceptul), in vreme ce atatia altii, nu au acest concept de zeitate unica, de creator unic; desi sunt religiosi.

Chestiunea devine si mai interesanta privita dintr-o perspectiva temporala, de aceasta data. Nu doar ca acum avem monoteism si politeism, dar monoteismul pare sa fie o perspectiva relativ recenta in istoria speciei noastre. Opreste-te putin si asupra acestei idei…

Mai mult, avem religii care nu sunt fundamentate pe ideea existentei unuia sau a mai multor zeitati – budismul si jainismul.

Amintim, de asemenea, ca nu toti cei care considera ca Dumnezeu este unic I se adreseaza cu acelasi nume. Diferenta de nume a condus si la o diferenta de Naratiune. Si de tratament reciproc. Crestinii si musulmanii, bunaoara, multa vreme s-au tratat reciproc (si declarat explicit) ca incarnari ale Raului.

Ce sa mai vorbim de tratament dusmanos aplicat inlauntrul aceleiasi credinte…

Sa fim sinceri – cati crestini – spre exemplu, rationamentul fiind mutatis mutandis valabil pentru mai toate religiile, probabil – reusesc sa inteleaga echilibristica intelectuala facuta de Parintii Bisericii in efortul de a construi un corp doctrinar coerent si convingator? Mai mult, cati sunt constienti, macar, de asemenea subtilitati ale credintei cu care se identifica? Sau cati constientizeaza caracterul profund uman (si astfel, politic) al ratiunilor care au determinat conturul credintei lor?

Sa scindezi Biserica din pricina unei idei? Si ce idee – Filioque. Adica daca o “Componenta”/ “Membru” al Trinitatii/ Dumnezeu provine doar de la una dintre celelalte “Componente” sau de la ambele!? Si pentru o asemenea subtilitate sa arunci anatema? Cel mai crunt blestem posibil? Pentru o idee care evident nu provenea de la intemeietorul religiei respective, ci de la cum au ales sa ii propage invataturile urmasii acestuia…

Unii pot obiecta ca subiectul in legatura cu care s-a aruncat reciproc anatema este extrem de grav, asa incat impunea cea mai severa reactie/sanctiune. Probabil ca asa este, insa din perspectiva lui Dumnezeu (care este etern!) ce e grav nu este grav indiferent de particularitatile/dispozitiile credinciosilor? Or mai interesant decat ca anatema a fost aruncata, s-ar putea considera ca este imprejurarea ca ea a fost … ridicata! Da, dupa mai bine de 1000 de ani, dar a fost! Iata, deci, ca alti oameni, in alt context, au apreciat ca subiectul nu mai tine de registrul sanctiunilor maxime. Ceea ce candva parea sa tina de viata si de moarte (vesnica!), vedem bine ca astazi face obiectul unui dialog potolit (cum poate ca e dezirabil sa avem intre noi).

Nu trebuie de aici inteles ca Dumnezeu nu exista! Ci doar observat ca existenta sa este vazuta atat de diferit de atat de multi oameni. Chiar si numai asta ar trebui sa ne tempereze incrancenarea cu care abordam subiectul, poate. Mai ales daca ne amintim inspirata parabola a orbilor care, chemati sa atinga si apoi sa descrie un elefant, vorbeau ca despre lucruri diferite (in functie de partea din intreg la care avusese acces fiecare).

VII.1.5. EXISTA. NU EXISTA

Asadar – exista Dumnezeu? Da! Si – nu! Ambele raspunsuri pot avea aceeasi valoare de adevar. Pentru ca depinde de – ce intelegem prin Dumnezeu.

Nu te grabi sa injuri (dezamagit de raspuns). Stai putin aici…

Vezi bine ca nu toata lumea intelege acelasi lucru!

Unii considera ca exista un singur Dumnezeu, altii ca exista mai multi (unii – foarte multi, chiar). Ba chiar dintre cei care considera ca exista un singur Dumnezeu vorbesc despre El ca despre o Trinitate (concept altminteri folosit si de unii politeisti).

Asadar – ce inseamna, de fapt, Dumnezeu? Totalitatea, realitatea? Pai acestea exista. Ce caracteristici ne asteptam noi sa aiba aceasta … Totalitate cand vorbim de Dumnezeu? Sa aiba un centru? Unde s-ar gasi un asemenea centru in ceea ce noi consideram a fi infinit? Sa aiba ordine? Pai nu are? Ordinea sa fie insa creata de cineva? Ce inseamna cineva? O persoana? Ce inseamna persoana? Sa aiba un corp (fizic sau subtil, are mai putina importanta)? Corp? Adica limita? Daca nu are limita, nu am ajuns de unde am plecat?

Este importanta precizarea ca nu trebuie interpretate consideratiunile anterioare ca o punere la indoiala (si cu atat mai putin o demonstrare a inexistentei) lui Dumnezeu. Si nici ca o expresie a agnosticismului. Daca intelegem bine, agnosticului ii e relativ clar ce inseamna Dumnezeu, doar ca nu se hotaraste in ce tabara sa poposeasca – a sustinatorilor, ori contestatarilor.

Pentru a exprima o preferinta, pentru a face o alegere, trebuie sa stii, sa intelegi ce ai de ales. Crezi in Dumnezeu? Poate o sa cred, daca inteleg intrebarea (ar putea spune unii). Trebuie inteles intai conceptul, altminteri este dificil de exprimat o preferinta in necunostinta de cauza (s-ar putea spune). Aha, deci nu crezi, de fapt! Nu neaparat…

VII.2. EXISTA VIATA DUPA MOARTE?

Aceasta este de fapt, intrebarea care preocupa in cel mai inalt grad, constient sau nu, mintile celor mai multi dintre noi. Vrem sa stim daca exista Dumnezeu in principal pentru ca speram ca astfel sa aflam ceva despre ce ni se intampla dupa ce pierdem corpul fizic/murim.

Or ca sa stim ce urmeaza mortii (nimic, ceva sau totul) poate ca ar trebui sa investigam (atata cat putem acum, in timpul vietii) ce e moartea. Si cum moartea e vazuta ca sfarsit al vietii, poate ca ajuta sa investigam viata. Or viata e vazuta ca fenomen care apare in cadrul lumii/realitatii. Ceea ce ne conduce la sursa, la intreg.

VII.2.1. MOARTEA E FINALUL?

Vei fi observat deja ca echivalam fenomenul mortii cu pierderea corpului fizic si nu cu sfarsitul. De ce? Pentru ca avem certitudinea (sau macar credinta) ca moartea nu e sfarsitul vietii? Nici vorba! Atunci? Pentru ca nu stim!

Ca fiecare dintre voi, stim ca prin moarte se pierde corpul fizic. Mai supravietuieste ceva corpului? Habar n-avem. Autorii acestor randuri nu sunt dintre aceia care au trecut prin experienta rememorarii unei vieti anterioare. Si nici nu au calatorit extracorporal prin locuri mai mult sau mai putin paradisiace. Ca atare – nu stim. Credem insa ca aceste experiente extracorporale se pot intampla cu adevarat? Ce importanta are ce credem noi? Daca am dezvalui, nu am face decat sa adaugam inca o credinta (adica o presupunere impletita sau nu cu o speranta) nicidecum o certitudine. Si atunci, la ce te-ar ajuta?

Ce poate sa ajute, in schimb, este informatia ca autorii isi propun (si implementeaza, folosind cat de mult pot, instrumentul atentiei indreptate inspre mecanismele mintii proprii) sa nu utilizeze credinte, ci … fapte (atat cat pot fi obtinute acestea).

VII.2.2. CE ESTE LUMEA?

Si aceasta intrebare intra in categoria celor ce par usoare la inceput, dar in care te poti pierde rapid.

VII.2.2.1. LUMEA ESTE O SUMA DE PERCEPTII

Ce numesti tu “lumea”? Ceea ce percepi, nu? Pe tine, corpul tau (fizic), lumea “exterioara”. Dar tu, care percepi, ce esti? O parte din lume/realitate? Si atunci, cine creeaza pe cine? Tu realitatea, sau realitatea pe tine? Problema nu e doar de circularitate aici.

Stai putin aici, nu te grabi…

VII.2.2.2. LUMEA ESTE UNIVERSUL?

Universul? Ce e Universul, atunci?

Universul spun unii (fizicieni, ca mitologia nu intereseaza aici) ca a aparut printr-o explozie. Candva. Acum 13,8/9 miliarde de ani. Altii completeaza spunand ca acest Univers a fost precedat de altele. Fie printr-o succesiune de dilatari si contractii, fie de dilatari pana la infinit din care a aparut explozia (pe ideea ca infinit egal cu zero, cumva).

Nu cu teoriile fizicienilor ne propunem sa ne batem capul aici, deoarece relevant e ca Universul fie ca e unic, fie ca e multiplu (prin succesiune in timp ori simultaneitate in dimensiuni diferite) a aparut candva. De unde intrebarea – pai si inainte? Inainte, se zice, nu exista, pentru ca Universul e vazut ca spatiu, iar spatiul e considerat ca legat inextricabil de timp. De unde – nu avem spatiu, nu avem timp, deci nu exista inainte (de explozia creatoare – Big Bang).

Da, nu e usor de navigat printre asemenea idei cand esti echipat cu o minte construita pentru functionarea in spatiu si timp. Si atunci ce facem? Ne descurcam cu ce avem! Pai ce avem? Conteaza aici ce avem fiecare dintre noi, individual, nu colectiv, ca specie. Omenirea in ansamblu ei are microscoape, are sateliti, are multe. Dar noi, ca indivizi? Pai avem simturi si o minte care centralizeaza informatia si produce modele explicative ale sinelui si lumii (perceputa ca inconjuratoare a eului/sinelui). Iar in interiorul (?) mintii (suntem obisnuiti sa credem) ca avem o…functie, o ceva inefabil – constiinta. Ce este constiinta? Nu are rost sa ne batem capul cu asta ca polemicile in legatura cu definitia acestui concept vor continua probabil multa vreme.

Am amintit-o insa pentru ca fizicienii ne spun ceva interesant in legatura cu ea. Anume ca daca ne uitam tot mai adanc in profunzimea a ceea ce mintea umana percepe a fi un obiect (orice obiect, fizic) observam ca acesta este alcatuit in parti mai mici si tot mai mici. Asa fiind, tu acum cand citesti, privesti un ecran, sau niste protoni si electroni? Intrebarea devine si mai interesanta cand realizezi ca protonii si electronii care alcatuiesc dispozitivul de pe care citesti nu sunt diferiti de cei aflati in masa, in perete si … in tine!

Opreste-te putin aici. Absoarbe ideea asta…

VII.2.2.3. UNIVERSUL E UN TOT SAU O MULTIME DE LUCRURI SEPARATE?

Se poate gasi raspuns la o asa intrebare? La asta, in mod exceptional pare ca se poate raspunde si inca cu certitudine – cine prefera sa vada Universul ca pe un singur obiect, sa il vada ca pe un singur obiect; cine prefera versiunea fragmentelor , sa il vada fragmentat. Ce raspuns e asta? Cum e, de fapt?

Pai nu poate fi simultan si un tot unitar si o colectie de fragmente? Nu am constientizat deja ca absolut tot ce exista in plan fizic (cel putin) are aceeasi alcatuire/este acelasi lucru la nivel fundamental? Si atunci cum am putea sustine ca doar totalitate sau doar fragment? Cum zic unii – cand te uiti la val, vezi valul (forma de suprafata) ori apa/marea? Asa ca ramane exact ca atunci cand te uiti la acele desene in care poti vedea fie o cupa (in centu) fie doua fete (pe margini). Depinde unde alegi sa iti duci atentia.

Trebuie totusi sa mergem mai departe si sa observam ca acest raspuns, oricat de nesatisfacator ar parea la inceput, nu ne lasa fara un folos practic, totusi. Pentru ca aici cheia este – unde ne plasam atentia, cu ce ne identificam. De ce e relevant? Pntru ca fiecare dintre noi poate observa ca noi, cei care vedem universul fragmentat, ne simtim separati de lume. Iar aceasta separare aduce o vulnerabilitate; de unde apar teama, anxietatea. Este inevitabil, pentru ca pielea ne alarmeaza cand e prea frig sau prea cald, ochiul cand vedem ursul sau tigrul si tot asa.

Cu toate acestea, fiecare dintre noi fie a intalnit, fie a citit despre, ori a vazut la televizor, persoane care par permanent sau predominant senine, impacate cu viata, chiar cand aceasta le aduce incercari nu prea confortabile. Din ce isi trag echilibrul interior aceste persoane? Pare ca din faptul ca nu se (mai) simt izolate, ci parte neseparata a unui intreg (de fapt, nici macar parte neseparata, ci insusi intregul). Si nu ma refer aici numai la yoghini ci si la credinciosii care sustin ca simt (nu doar conceptualizeaza) o uniune cu Totul. Pe care ei il numesc Dumnezeu, insa nu eticheta conteaza aici ci “obiectul” insusi; ce conteaza daca numesti Dumnezeu, Univers, realitate, totalitate, cata vreme prin asta intelegi ceea ce inglobeaza tot ceea ce exista? Nu ne impotmolim acuma in imprejurarea ca unii considera ca Dumnezeu exista, dar nu cuprinde totul (mai precis “zona” in care “coexista” si a fi si a nu fi).

Ca atare, pare ca daca vrem sa scapam de sentimentul de vulnerabilitate care deriva din cel de separare, trebuie sa urmam calea celor care au fost asemeni noua pana la un moment dat pentru ca apoi, deoarece au facut (cu consecventa!) altceva, s-au transformat.

Cum, daca citim aceste randuri nu e suficient? De regula nu e suficient, pentru ca intelegerea intelectuala trebuie dublata de anumite transformari care se produc la alte niveluri, mai subtile decat intelectul. Or pentru asta trebuie de regula efort suplimentar si consecvent.

Nu trebuie sa ne descurajam insa. Putem sa ne apucam, bunaoara, de meditatie. De forma pe care o simte fiecare ca i se potriveste, numai sa ne apucam. Si sa ne tinem! Fireste ca in paralel putem continua sa citim si, daca ne vine, sa ii ajutam si pe altii; gandind, sau nu, la Dumnezeu. Dar meditatia poate ca ar trebui inceputa mai ales pentru ca nu cere nici resursele intelectuale necesare investigarii (stiintifice sau nu) nici cele sufletesti (fara de care devotiunea sau caritatea nu se pot manifesta). Iar piedica timp nu exista – nu trebuie neaparat sa stam cu orele in nemiscare. (Pentru inceput) macar cateva minute; insa zilnic. Si daca nici cateva minute nu putem dedica statului in loc, atunci ne putem vedea de activitatile curente, insa incercand sa ne tinem atentia (si) la respiratie, bunaoara, sau la un punct anume (preferabil inlauntrul corpului fizic). Care vreti – poate sa fie si varful degetului. Nu insistam, ai atatea surse din care poti invata cum sa faci concret.

VII.2.2.4. DIN CE ESTE ALCATUITA LUMEA?

Pare ca

• ceea ce noi percepem ca fiind obiecte, sunt de fapt schematizari, aproximari pe care mintea omeneasca le face informatiilor prelucrate din simturi
• toate obiectele au mai multe niveluri de existenta care se suprapun in profunzimile fiecaruia nu doar nivelul de suprafata pe care mintea omeneasca il percepe prin intermediul vazului
• toate obiectele au un fond comun; electronii si protonii din ochiul cu care citesti nu sunt prin nimic deosebiti de cei aflati in dispozitivul de pe care citesti. E adevarat ca “mai sus” la nivel de atom, de molecula se comporta diferit prin asocierile pe care la fac. Dar natura lor nu este diferita. Sunt aceiasi!
• daca baza este aceeasi pentru tot, nu se poate vedea totul ca fiind un singur obiect? Un singur, mare (infinit?) obiect care la “suprafata” ia diverse forme? Sa fie oare asta o perspectiva absurda? Nu neaparat. Ce tu, care citesti acum, la suprafata esti peste tot la fel? Fireste ca nu, nasul nearatand ca degetul, spre exemplu.

De regula cand incercam sa aflam ce este lumea, ne straduim sa aflam din ce e facuta si din ce obiecte e alcatuita. Insa si daca aflam din ce e facuta, tot nu stim ce este!

Oamenii de stiinta (credinciosi sau atei) ne spun ca este alcatuita din

• energie (normala si intunecata) in cea mai mare parte
• materie (normala si intunecata) care e o parte infima
• (din care) viata – infinitesimal de putina (pana acum confirmata stiintific doar pe Pamant)
• (din care) viata constienta – (se spune) intalnita doar la om.

Despre materie ni se spune (de ceva vreme deja) ca de fapt tot energie este, pana la urma. Asa incat s-ar putea vedea totul ca energie care vibreaza in diverse tipare. Se modeleaza, se resoarbe, se remodeleaza in permanenta. Pana acum, nu a fost descoperit niciun obiect/forma care sa fie vesnic/a.

Fireste ca in loc de “s-ar putea vedea (totul ca energie)” ai fi preferat sa primesti o certitudine. Sa fie identificat (si etichetat) clar obiectul examinarii.

Mintea (care pentru a eficientiza consumul de energie, functioneaza prin decuparea realitatii perceputa prin simturi in fragmente, in tipare, intre care apoi creeaza raporturi) si-ar fi dorit sa stie clar ce e lumea. Dar cum ai putea obtine un raspuns clar? Evident ca lumea e mai mare si mai sofisticata decat mintea ta. Pe cale de consecinta nu poti vorbi decat prin sugestii. Si chair si pe acelea trebuie sa le gestionezi cu grija, fara graba, incercand sa intuiesti, mai mult decat sa intelegi, realitatea spre care sugestiile trimit. In mod evident, harta Indiei nu este India asa cum indicatorul care arata directia catre Paris nu este Parisul.

Opreste-te putin. Constientizeaza ca inafara mintii tale si mai important, a limbajului tau, nu exista obiectul energie; cum nu exista materie. Acestea sunt concepte. Concepte utilizate de oameni. Atentie – nici macar de toti oamenii! Sunt popoare in limbajul carora aceste concepte nu exista. Prin urmare, pentru ele aceeasi realitate (descrisa de savantii occidentali ca materie si energie ) este gandita (si de aceea, perceputa) altfel. Desi toti traim, se spune, in aceeasi lume!

VII.2.2.5. UNIVERSUL E CONSTIENT?

Am vazut mai devreme ca nu prea putem spune ce este lumea/Universul. Putem, in schimb, sa ii observam anumite comportamente si proprietati. Bunaoara ca este … (ceea ce mintea umana eticheteaza drept) constient. Nu e adevarat, vor sari, probabil, fizicienii si specialistii in neurostiinte. Numai omul e constient!

Bun, dar omul unde (nu intrebam deocamdata – ce) este? Nu este o parte din Univers? Iar cand spunem ca omul e constient, nu gandim ca doar undeva prin zona capului e constient? Genunchiul e acceptat ca fiind constient?

Asadar Universul (cel putin) prin om este constient. Polemica apare la dozaj – este tot constient sau doar partial (prin om)?

(O parte din) yoghini si credinciosi ne spun ca tot Universul este contient, nu doar fragmentele din oameni. La credinciosi afirmatia vine (de regula) din credinta care este neverificata cumva empiric, asa ca pozitia lor intereseaza mai putin aici; ceea ce crede unul poate parea altuia prostie, nu doar neadevar.

Insa cazul yoghinilor atrage mai mult atentia. Pentru ca ei nu cred, ci cerceteaza si verifica. Ce verificari poate face unul care sta in fund pe o piatra? Si cu ochii inchisi de multe ori? Doarme! Da, poate ca unii dorm, dar probabil ca nu toti. Unii fac ce fac si oamenii de stiinta (insa altfel) – observa si experimenteaza. Utilizand acelasi instrument al atentiei. Da, neamplificat de obiecte exterioare corpului (microscoape sau telescoape), dar cine nu face ce fac ei nu are de unde sa stie ce se intampla in “interiorul” unui asemenea om.

Ceva deosebit pare ca se intampla acolo de vreme ce unii dintre oamenii acestia s-au lasat investigati de oamenii de stiinta si ce s-au dovedit capabili sa faca pare ca tine de domeniul filmelor fantastice.

Interesant este ca si unii dintre fizicieni (atei!) au ajuns sa sustina ca intreg universul este constient. Pornind de la ideea mai veche ca subparticulele (care alcatuiesc particulele, care alcatuiesc atomii etc) nu dobandesc o singura pozitie localizata in spatiu si timp pana nu le observa cineva/ceva. Sau poti sa zici pana nu se “uita” cineva la ele; in absenta observatorului, subparticula nu se manifesta si “zumzaie” intr-un nor de infinite locatii potentiale.

Ca sa ne zapacim de tot de cap aflam de la unii (yoghini si psihologi, chiar), ca Dumnezeu de fapt nici macar nu e constient. Ca devine constient prin formele pe care le ia. Ca atare, ca constienta este un instrument creat, nu o caracteristica fundamentala; adica iluzie (in viziunea celor care considera ca numai ce e permanent e real).

Asadar, nu e consens. Si atunci care e adevarul? Adevar pentru cine? Ca vedem bine ca ce e adevarat pentru majoritatea oamenilor de stiinta, este neadevar pentru yoghini si (unii) credinciosi.

Pare ca astfel se deschide calea ca raspunsul la aceasta intrebare sa fie aflat din incercarea de a gasi raspunsul la alta – cine sunt eu (cel care intreaba, care vrea sa stie)?

VII.2.2.6. REALITATEA VEDE/CUNOASTE CUM ESTE REALITATEA?

Esti obisnuit sa zici ca tu, omul, vezi realitatea. Dar si tu esti realitate, nu? De unde – realitatea vede realitatea. Dar nu simti ca esti toata realitatea. De unde ai putea spune ca fragmente de realitate (fiecare om) observa fragmente de realitate (cat poate fiecare sa perceapa).

Bun, dar – toata realitatea vede toata realitatea? Pentru asta – care ar fi subiectul si care ar fi obiectul?

La cum intelege mintea umana fenomenul cunoasterii, ar parea ca pentru a exista cunoastere (sa se stie ce/cum e realitatea), trebuie sa fie cineva care cunoaste. Adica un fragment. Altminteri, unde nu e forma, unde este doar realitatea/ “experienta” infinitului, cine sa cunoasca?

Ar putea sa fie doar cunoastere? Fara un cunoscator, adica? Incearca sa intri in intrebarea asta… Mai stai, ca e importanta…

Oricum, acest cuvant “cunoaste”, desi pare inofensiv, poate sa dea si el mari batai de cap. Ce inseamna “cunoaste”?. Apoi – cine cunoaste? Omul, clar. Cainele si el. Bacteria? Pare ca da. Pare ca se comporta potrivit celor trebuincioase ei. Deci cunoaste, cumva. Deci nu doar omul cunoaste, ci si alte fiinte vii.

Ca atare, viata, in general, ca segment al realitatii, pare sa cunoasca. Dar restul neanimat al realitatii?

VII.2.2.7. ORDINEA EXISTENTEI DOVEDESTE CAPACITATEA EI DE (AUTO)CUNOASTERE?

Restul neanimat al realitatii dispune de capacitatea de cunoastere? Aici oamenii de stiinta spun ca piatra nu mai cunoaste. Dar ce e piatra? Stiinta ne spune ca e o aglomerare de particule. Pai catelul nu e la fel? Da, dar in piatra particulele respective (care nu sunt de alt soi!) se comporta diferit. Da, dar chiar daca se comporta diferit, observa ca se comporta ordonat! Dupa alta ordine decat in fragmentul de realitate pe care mintea umana il numeste viata, dar ordonat, totusi. Particulele din piatra “stiu” cand si cat sa stea intr-o anumita ordine.

Or tocmai aceasta ordine ce poate fi observata ca exista in (ceea ce percepem noi din) tot ceea ce exista, ar putea fi vazuta ca reflexie/consecinta a unei caracteristici a realitatii – capacitatea de a cunoaste. Nu peste tot in varianta regasita la om, dar cunoastere, totusi, cumva. Ca un prim strat/ fel al cunoasterii. Ca un sistem universal de feed back. Adica o capacitate de auto-cunoastere. Existenta in tot. Altminteri cum ar putea exista ordine? Vorbim aici de o capacitate de cunoastere a intregului care nu trebuie (neaparat) vazut ca personificat/zeificat. Dar cunoasterea pare ca exista. In tot.

VII.2.2.8. SPATIUL SI TIMPUL SUNT CREATII ALE MINTII?

Oamenii de stiinta (care ne spun toate cele de mai sus), ne spun (si) ca

• nu toate formele de viata percep la fel obiectele/realitatea
• nu toate formele de viata percep la fel insusi spatiul (unele percep mai multe dimensiuni)
• ca atare spatiul nu are o existenta obiectiva
• si (mai smintitor) … nici timpul (care, in ecuatiile fizicienilor nici nu e fundamental, ci doar modul in care mintea umana inregistreaza o parte a fenomenului termic)!?

Adica – spatiul si timpul sunt creatii ale mintii tale. Te doare mintea…

Deci creatii ale unei minti. O ideea care nu mai pare atat de stranie daca realizezi ca ecranul de pe care citesti acum nu are cum sa para acelasi tie si bacteriei de pe varful nasului tau.

Pare, asadar, ca existenta existentei si caracteristicile ei depind de gradul de sofisticare al punctului de constiinta/aparatului de emisie-receptie. Un aparat mai sofisticat (mintea umana) percepe si astfel genereaza o imagine a realitatii mai variata decat unul mai simplu (amiba, viermele, etc).

Bun, dar daca spatiul si timpul sunt creatii ale mintii, asta inseamna ca nu sunt reale? Stai pe intrebarea asta…

Apoi, creatii ale carei minti? Ale unei minti din spatiul si timpul create de minte? Stai sa ti se invarta mintea si aici, o vreme… Stai, stai, nu fugi…

VII.2.2.9. CE ESTE, ATUNCI, LUMEA?

Un raspuns ar putea fi (nu Adevarul, nu singurul Raspuns, nici cel mai bun, probabil) urmatorul – lumea, universul, realitatea este … ceea ce este. Punct.

Ce altceva ai putea spune in cuvinte ca sa fii sigur ca nu bati campii? Cand mie nu mi-e clar cine sunt eu, cel care pune intrebarea, cum as putea identifica (si formula, alta provocare!) un raspuns precis si complet (la intrebarea – ce e lumea?)?

Asadar – este. Nu poti sa spui ce este. Poti sa vezi cum este si cum se comporta.

Acest … ceva nu trebuie vazut neaparat ca fiind creat de cineva (inclusiv de sine), ca avand un centru, din care eventual sa doreasca, sa decida, sa planifice si sa implementeze. Poate ca este asa, poate nu. Cine poate stii?

VII.2.3. CE ESTE VIATA?

Am putea spune ca este una din formele de manifestare a … ceea ce este; daca vrei, a Totalitatii, Lumii, Universului, a Realitatii. Alaturi de gauri negre, supernove, etc. Unul din multiplele fenomene (cum le numeste mintea umana).

Totalitatea inlauntrul careia simti ca existi nu pare sa fie un monolit uniform si omogen. Simturile si rationamentele noastre ne fac sa credem ca traim in ceea ce numim spatiu, in care, vastitatea Totalitatii (pe care noi o presupunem infinita) se manifesta in timp in diverse forme. Iar una dintre forme o numim … viata.

Oamenii de stiinta s-au straduit sa afle cum apare, cum functioneaza, etc. Iar rezultatele la care au ajuns sunt cu adevarat impresionante.

Insa aceste intrebari sunt din categoria lui “cum?”, nu “ce (este)”?.

Se gasesc deja din abundenta lucrari stiintifice care furnizeaza informatii despre mecanismele vietii (a vietii in general si a omului in special); atat despre cum apare, cat mai ales despre cum poate fi imbunatatita prin diete si programe de exercitii fizice (cea a omului).

Ceea ce noi ne propunem aici este doar sa reamintim aceasta idee atat de simpla, ca este ignorata de fiecare dintre noi – viata (si astfel, fiecare dintre noi), poate fi vazuta ca expresie a Totalitatii!

Manifestarea aceasta pe care noi o numim viata, este o exterior-izare? Daca noi consideram ca Universul este infinit, exteriorizare … unde? Daca Dumnezeu este infinit, Creatia s-a produs … unde? Daca prin Cosmos intelegem un tot armonios (pentru ca este organizat), atunci Haosul unde apare? Pare, asadar, ca toate formele (obiecte, fenomene) pe care le percepem, sunt expresii ale aceluiasi … ceva.

VII.2.4. CE ESTE MOARTEA?

Ce putem observa (deci nu doar specula) este ca moartea este un fenomen, nu un moment. Un fenomen care se intampla (i) in timp si (ii) in etape. La cum a evoluat tehnologia de suport artificial al vietii, s-a ajuns la dispute cu privire la cand se considera ca s-a produs moartea – cand a incetat respiratia, circulatia, sau activitatea cerebrala? Posibilitatea de repornire a plamanilor, inimii sau creierului pare ca indica natura (pana la un punct) reversibila a fenomenului mortii. Apoi, si cand nu se mai poate intoarcerea, “plecarea” se face gradual. Organele nu-si inceteaza activitatea simultan! Dincolo de plamani, inima si creier, gandeste-te ca parul si unghiile continua sa creasca, desi esti declarat oficial drept mort cu acte in regula!

Poate nu ai constientizat asta pana acum, dar gandeste-te ca nici viata nu este un fenomen care se instaleaza instantaneu. Si viata se asambleaza in timp, nu?

Tu cand te-ai nascut?

• cand ai respirat prima data?
• cand ai fost scos din burta mamei?
• cand au inceput sa functioneze organele (care din ele)?
• cand s-au format organele (care din ele)?
• cand au fuzionat spermatozoidul cu ovulul?
• cand s-au curtat parintii?

Vazute in felul acesta lucrurile, se contureaza o alta intrebare ce poate parea ciudata la inceput – tu cand ai inceput sa mori? Ca vedem bine ca moartea e un fenomen, nu un eveniment (instantaneu). Ca si viata, de altfel…

Ba chiar, la cat de dificil se dovedeste a fi sa determini cu precizie granitele celor doua fenomene, te poti intreba daca sunt doua, de fapt?

Stranie intrebare, poate. Dar mai stai putin in ea… Mai stai…

VII.2.5. MAI E VIATA DUPA MOARTE?

Deci – exista viata dupa moarte?

O sa vezi tu. Fiecare afla, mai devreme sau mai tarziu… Sau poate nu?

Poate nu mai ramane nimic si astfel nu are cine sa observe (cum cred ateii, filosofi sau oameni de stiinta). Da, iata ca si ateii functioneaza pe baza de credinta (nu doar certitudine si expectativa curios-neutra).

Sau poate ca supravietuieste ceva corpului fizic, insa nu si constiinta. Cel putin nu in forma din timpul vietii (nu intelectul care discerne, cum spun extrem-orientalii).

Iar daca supravietuieste ceva (poate sufletul, daca exista?) acel ceva dainuieste vesnic (cum cred cei din Orientul Apropiat), sau se recicleaza pana la dizolvare in Totalitate/Dumnezeu (cum spun cei din Orientul Indepartat)?

Bun, dar adevarul care e? In cazul asta adevarul s-ar putea sa fie si mai dificil de gasit.

Si nu neaparat pentru ca vorbim de un dincolo (inca) inaccesibil (pentru cei mai multi dintre noi, cel putin), dar pentru ca relatarile celor care sustin ca au fost in vizita, nu prea se potrivesc. Si nu pentru ca experientele nu ar fi fost genuine, cat pentru ca par inevitabil influentate de configuratia mintii (cat mai ramane din ea, daca ramane) care o experimenteaza. Coroborand relatarile, devine evident ca ce “traieste” fiecare dincolo, depinde de cultura care i-a format filtrul prin care percepe … ceea ce percepe.

Asa ca degeaba vrei sa afli cum e dincolo. Pentru ca dincolo nu e intr-un singur fel! E in functie de ce ai in minte! Cand mori! Asa ca daca mori cat esti crestin, s-ar putea sa fie cu ingerasi (sau draci, dupa caz). Dar daca te prinde convertit la hinduism, sa zicem, probabil ca o sa fie altfel (la cate variante de hinduism sunt, poate sa fie in multe alte feluri…).

Dincolo de ce credinte ai in minte cand mori, ce s-ar putea sa conteze mai mult este starea cu care intampini evenimentul. Cei mai multi dintre noi s-ar putea sa lesinam. De frica. Si astfel sa ratam trecerea. Chiar daca te grabesti sa-ti exprimi preferinta pentru varianta asta, zic unii ca nu e neaparat cea mai buna plecare (nu ca ai pleca undeva, dar asa se zice). Zice-se ca cel mai bine e sa te prinda constient.

Si ca sa te antrenezi in scopul asta, poti incepe cu ceva mai usor – incearca sa adormi … treaz. Adica sa prinzi momentul cand treci de la starea de veghe la cea de somn. Constient.

Si mai poti sa faci ceva – gandeste-te, citeste si vorbeste despre moarte, nu evita subiectul. La inceput e neplacut, fireste, pentru ca asa ne-a cablat evolutia pentru supravietuire; numai cand auzim de ea, ne rigidizam. Dar viata nu se reduce doar la supravietuire… Asa ca obisnuieste-ti mintea cu subiectul. Corpul fizic pare ca nu merge in statia urmatoare. Mintea, in schimb, s-ar putea sa prinda un loc la geam (cat mai ramane din ea, daca ramane). De aceea e important cu ce o mobilezi de pe acum, cand dispui de vointa si discernamant.

Dar ce, daca ma gandesc la moarte o sa fiu mai pregatit cand vine? Poate da, poate nu. Dar daca o faci, macar pana vine, o sa traiesti altfel. O sa fii mai relaxat in privinta subiectului si asta o sa iti permita sa te bucuri altfel de viata. O sa vezi…

Si stii la ce sa te mai gandesti? La faptul ca noapte de noapte tu … dispari! (Cel putin pentru tine) nu mai existi (decat daca te antrenezi sa fii constient si in somnul fara vise, dar asta nu e la indemana oricui, asa ca nu o luam in calcul aici). Dupa care iar existi…

Si sa nu zici – da, dar am in comun acelasi corp si aceeasi minte. Pentru ca nu le ai pe aceleasi! Oamenii de stiinta (nu mai-stiu-eu-ce ocultist de la coltul blocului) ne spun ca celulele corpului fizic mor si se regenereaza cu asa viteza ca intr-un anumit interval nu mai ramane o singura celula din … generatia precedenta. Iar de ganduri si sentimente nu are rost sa mai vorbim, fiecare dintre noi observa cat de schimbatoare sunt. Convingerile, dragele de ele, pare ca persista… Dar asta doar pentru ca prin vointa ta (mai mult sau mai putin constienta) le-ai creat niste tipare de recurenta din care ti-e mai dificil sa scapi.

Gandeste-te la toate astea. Lasa-le sa patrunda… S-ar putea sa te pozitionezi altfel, dupa…

VII.3. EXISTA LIBER ARBITRU?

Ce inseamna liber arbitru? Ai zice – posibilitatea de a alege liber.

Pot sa decid? Sunt liber sa aleg, sau sunt o marioneta a … Naturii/Destinului?

Deciziile care ma privesc sunt luate aici, local (prin mintea mea), sau sunt decise de factori externi?

VII.3.1. DE CE VREI SA STII?

Pentru ca vrei sa stii daca are rost sa depui eforturi, sa fii responsabil, sau dimpotriva, sa te culci pe urechea ca altcineva decide, si astfel tu nu ai nicio grija.

Daca esti liber, ai posibilitatea sa hotarasti; sa determini traiectul vietii tale. Adica depinde de tine. De ce faci (sau nu). Deci – de ce alegi!

VII.3.2. EXISTA ALEGERE?

Alegerile mele sunt ale mele, sau sunt determinate de factori externi?

Framantarea creata de intrebarea asta, s-ar putea sa provina din amestecarea unor ingredinte ce ar trebui analizate separat.

Poate ca intrebarea ar putea fi formulata altfel – in loc de “pot sa aleg liber”, haide sa incercam – “pot sa aleg”? Exista alegere? La aceasta intrebare raspunsul s-ar putea sa fie mai usor de gasit.

Calculatorul tau face alegeri? Nu alege actiunea x in loc de actiunea Y? Da, dar nu e viata? Bine, dar bacteria nu face alegeri? Da, dar ea nu e viata constienta. Adica pisica nu face alegeri?

De ce anume legi tu alegerea – de posibilitatea de optiune (indiferent de ratiunile care o determina), ori de viata (organica), ba chiar (de un grad evoluat) de constiinta?

VII.3.3. EXISTA ALEGERE LIBERA?

Daca se accepta ideea ca exista alegere, se naste atunci intrebarea daca alegerea este libera? Ce inseamna, insa, liber? In termeni absoluti? Adica cum – daca pot eu sa aleg daca ma nasc sau nu, sau daca pot sa aleg sa ma nasc pe alta planeta? Cei mai multi dintre noi ne gandim ca nu avem posibilitatea de a face aceste alegeri intrucat acestea vin deja configurate in pachetul din dotarea vietii fiecaruia.

Ca atare, pare ca nu putem decide asupra unor coordonate – sa le zicem – fundamentale. Bun, dar pentru celelalte? Pai nici la celelalte nu pare ca dispunem de o libertate totala – s-ar putea ca parerile noastre asupra a ce e viata, ce e omul, sa fi fost diferite daca ne-am fi nascut cu alt sex, daca am fi fost crescuti in alt mediu, daca am fi avut un alt sot, etc.

Fireste ca unii se vor grabi sa ne aminteasca faptul ca libertate partiala nu inseamna libertate. Si cu siguranta poti vedea lucrurile si in felul asta. Dar hai sa nu ne impotmolim in cuvinte – am libertatea de a ma duce acum pe Marte? Nu. Insa pot sa aleg daca aici, pe Pamant, ma duc in desert sau la zapada. Ca sa ma duc in Sahara sau la Polul Nord, trebuie sa fac o alegere, nu? Care alegere, de ce depinde?

VII.3.4. CE DETERMINA ALEGEREA?

Ce (pare ca) imi determina alegerea?

• inclinatiile mele,
• determinate de istoricul meu (genetic, familial, scolar, social, etc; unii vor spune si – karmic)
• posibilitatile disponibile.

VII.3.5. EXISTA CONSECINTE?

Iata o intrebare care s-ar putea sa ajute – daca acum arunci pe jos dispozitivul de pe care citesti, se sparge? Si iti convine? Deci – nu tu suporti consecintele?

Si atunci – ce te mai alinti cu intrebarea daca ai sau nu liber arbitru?

VII.3.6. AI CURAJ SA NU IEI TU DECIZIILE?

Daca te intalnesti cu ursul in padure, tu stai si te uiti la el ca sa afli daca ti-a fost predestinat sa te manance atunci? Presupun ca nu, nu? Faci ce simti/gandesti/intuiesti ca e de facut in imprejurarea in care te gasesti, probabil.

Vei gasi Invatatori care iti recomanda sa (te straduiesti sa) renunti la sentimentul ca tu iei decizii, ca tu actionezi. Probabil ca au dreptate, insa invatatura asta poate nu este pentru debutanti, ca te poate zapaci de cap. Asa ca poate ramai deocamdata pe nivelul in care tu (consideri ca) iei decizii (in functie de care si suporti consecinte).

Pentru tine problema asta nu ar trebui pusa. Nu te califici pentru a te lasa in mainile destinului. Ii poti gasi convingatori pe cei care sustin ca nu exista liber arbitru. Insa ei par sa aiba o atitudine fata de viata mai senina decat tine; iar ca sa ajunga acolo, cei mai multi dintre ei au facut ceva ce tu inca nu ai facut. Or tu, daca iti pui problema asta (a liberului arbitru) probabil ca nu esti pregatit pentru nivelul la care sa operezi de parca liberul arbitru nu exista. Evident, cei care fac asta o fac nu pentru ca au luat o decizie intelectuala, ci pentru ca au depasit senzatia de separare de intreg (fie pentru ca s-au lasat in mainile Domnului, fie ca mai-stiu-eu-ce practici yoghine au facut).

Deci lamureste-te intai – esti individ separat, sau Universul in ansamblul lui? Cu ce te identifici?

Sau, daca esti credincios, poti dinainte sa te lasi in mainile Domnului. Si tocmai abandonul asta s-ar putea sa te “treaca puntea”. Cu o conditie, insa – abandonul sa fie total. Nu merge sa zic “faca-se voia Ta, Doamne” numai cand se face ce imi convine… Daca voia mea e voia Lui, atunci ce treaba mai am eu? (Cum inspirat zicea cineva) – doar sa ma uit pe geam si sa admir peisajul; nu si sa car bagajele in brate (cand ele sunt oricum, carate de tren, nu)?

VII.3.7. LIBER SAU CONTROLAT?

E clar ca intrebarea asta si-o pune numai cine se simte fragment; separat de restul (lumii). Cand nu-ti mai percepi nicio limita, cine sa te manipuleze? Stai putin aici…

Nu degeaba tot ne-ndeamna unii sa aflam cine suntem (de fapt)…

De aceea – lasa mofturile si fii responsabil.

Asta daca nu cumva ai puterea sa te abandonezi (total!). Caz in care nu te mai doare capul de nimic (indiferent de cat de neplacute sunt experientele care apar…). Dar asta clar ca nu e la-ndemana oricui…

Deci – (esti liber sau nu), poarta-te de parca ai fi. Cata vreme resimti ca esti autorul faptelor tale (si astfel, cel care suporta consecintele lor), ce mai conteaza daca libertatea ta este reala sau doar aparenta? Si daca esti doar o marioneta in mainile Destinului, esti o marioneta inzestrata cu simturi; asa ca ce e neplacut o sa resimti ca neplacut. E drept ca unii nu fac asa mare caz din experientele neplacute. Dar ei pretind ca nu se mai identifica aici, local (in eu)…

Si atunci – pe ce nivel (al existentei) te identifici?

VII.4. DE CE AM APARUT?

De ce exista ceva (orice)? De ce (in acest ceva) exista viata? De ce exista viata constienta/omul?

Si fireste – de ce am aparut eu (individul)?

VII.4.1. CAUTAM SCOPUL (SAU CAUZA)?

“De ce” aici inseamna

• din ce cauze, adica cum/prin ce fenomen/e?
• (sau) in ce scop?

Pentru “cum am aparut?”, avem mai multe modele explicative furnizate de religii, filosofii si stiinte din care, dupa inclinatii / preferinte (de moment!) putem alege.

La “in ce scop” lucrurile se complica putin. Pentru ca din pornire stiinta s-ar putea sa nu se califice pentru incercarea de a furniza un asa raspuns. Prin natura ei, stiinta are de a face cu “cum?”, cu “in ce relatie cauzala?”, nu cu “in ce scop?”.

Raman religiile si filosofiile. Care fireste, au produs in timp mai multe raspunsuri pentru aceasta intrebare, raspunsuri din care iara, avem de unde alege, dupa inclinatie personala.

VII.4.2. SCOPUL ESTE GENERAT DE VOINTA (A CUIVA)?

Cand scoarta terestra se increteste, fenomenul se produce din vointa Pamantului, in scopul de a crea munti? Muntii sunt creati? Din vointa? Cu intentie? Cu scop?

Scopul pare sa fie al cuiva Pare sa presupuna o vointa (care il contureaza si urmareste implementat).

Altminteri totul se reduce la cauzalitate – fenomenul/evenimentul x produce/cauzeaza fenomenul/evenimentul y; cel putin asa percepe mintea umana (in timp si spatiu). Adica (se zice) lucrurile se intampla, fara a fi planuite (de Cineva/Dumnezeu/Univers, intr-un anume scop).

Oricum si de la acest “se intampla” pot sa ti se increteasca neuronii, pentru ca unii spun ca evenimentele se intampla spontan (spontan, dar in timp), in vreme ce altii sustin ca timpul nu exista (sau altii, ca exista, insa ca a patra dimensiune a spatiu-timpului) si ce numim noi trecut si viitor exista simultan; simultan cu acum. Adica, potrivit ultimilor, depinde unde se duce cursorul atentiei/constiintei “tale” in ceea ce numim spatiu -/si timp. Mai clar formulat – Parisul si Tokyo exista chiar daca tu acum nu le vezi pentru ca esti la Bucuresti; la fel, trecutul si viitorul exista, chiar daca “tu” acum esti in statia/pozitia lui “acum”. Nu te grabi sa replici ca in spatiu te poti misca in orice directie, dar in timp doar unidirectional, ca si fizicienii spun ca nu e chiar asa de simplu…

Oricum, daca timpul nu exista, sau daca exista, insa ca dimensiune a aceluiasi ceva/realitatii, zic unii ca de fapt nici cauzalitate nu exista. Adica ideea de cauzalitate este produsa de mintea umana care nu poate percepe din realitate decat o “zona” limitata. Cum zicea cineva – pentru ca vezi intai capul si apoi coada, spui ca primul este cauza ultimeia (cand nu poti vedea intregul, pentru ca privirea ti-e limitata de stinghiile gardului prin care privesti).

Revenind insa la ceva mai digerabil,

• daca tot te intrebi in ce scop ai aparut
• iar de aparut, nu ai aparut din vointa ta (a astuia mic si izolat de rest)

ai putea sa te intrebi daca Universul/Intregul are vointa (diferita de a fragmentelor).

Cu timp sau fara timp. Desi – cum se poate manifesta vointa, daca timpul nu o fi existand?

VII.4.3. UNIVERSUL ARE VOINTA (UNICA)?

Pare ca Universul produce vointa! A mea, a ta, a lui. Poti sa spui ca El o produce, ca doar esti parte din Univers, nu?

Bun, dar o vointa unica? Pai lupul si mielul si iarba pot avea aceeasi vointa (si astfel, acelasi scop)? Or nu sunt forme ale aceluiasi intreg?

In fragmentul asta de realitate pe care il numim om, se produce o vointa unica? Bineinteles, vointa omului! Bun, dar omul ce e? Numai la corpul fizic daca ne gandim, putem realiza ca e o aglomerare de celule. Omul e o forma de viata multicelulara, nu? Dar vointa omului decide si soarta celulelor din care e compus? Parca nu, nu? Atentie, vorbim de celule, adica de forme de viata de sine statatoare! Care se intampla sa traiasca in ceea ce tu numesti – eu.

Dar daca mergem de data asta un nivel mai sus de om? Daca omul e o aglomerare de forme de viata mai mici, o aglomerare de oameni (oras, popor, tara) oare dezvolta o vointa proprie? Orasele, popoarele, tarile, toate par sa-si manifeste anumite preferinte, sa-si canalizeze energiile inspre anumite directii. Care directii nu se potrivesc pe vointa individuala a fiecaruia, nu? Bine, se poate spune, dar multimea umana nu are o vointa proprie, tot vointa unui singur om decide. Oare? Pare ca valurile pe care le produce viata la nivel de oameni rareori sunt determinate de vointe individuale; mai curand curentii formati cumva din multime par sa fie decisivi, de regula. Cum zic unii – (uneori) intregul e altceva decat simpla suma a componentelor.

Si atunci, ce vointa cautam noi, de fapt? Daca o cautam, ca sa ne ostoim dorul de raspuns ar trebui ca acesta sa poata fi … prins/perceput cumva, nu? Adica sa aiba si raspunsul o forma, sa fie manifestat? Nu ne intrebam, deocamdata, cine ar fi sa afle un asa raspuns si cum…

Revenind – vointa cui o cautam noi, daca nu a formelor manifestate? A Intregului/Universului? A cui, a Universului? Cand Universul este … tot, cum adica sa aiba/sa urmareasca un scop? Universul? Asa, infinit, infinit?

Da, dar asta e problema ateilor, stiintifici sau nu; noi, credinciosii vrem sa aflam vointa/scopul lui Dumnezeu (pentru noi). Adica nu doar vointa Intregului, ci pe a Aceluia care a creat Intregul. Bine, dar sa nu ne grabim – si ateii par framantati de intrebarea de ce au aparut… Apoi, Dumnezeu nu e infinit? E limitat? Creatia unde a creat-o, unde a “localizat-o”, odata creata? In afara Sa? Unde? Nu este infinit?

Si atunci – Dumnezeu/Totalitatea poate avea o vointa unica, sau diferita de cea a fragmentelor manifestate? Daca da, cine ar fi sa cunoasca o atare vointa? Si cum?

VII.4.4. FRAGMENTUL POATE CUNOASTE (VOINTA) REALITATII?

Sa fie oare posibil ca un fragment sa cunoasca Totalitatea (cand se simte separat)? Mai mult, sa-I cunoasca vointa?

Ce inseamna sa cunoasca Totalitatea? Sa adune si prelucreze informatie? Cata? Toata? Este posibil? Cu toate tehnologiile noastre de ajutare a memoriei si puterii de calcul, noi de abia ne mai amintim seara ce am facut dimineata…

Adica o minte de om sa poata procesa infinit de multa informatie, ca sa-i identifice scopul (ansamblului, nu doar fragmentelor “locale”)? Pai oamenii de stiinta ne spun ca nici cu ajutorul calculatoarelor sofisticate nu reusesc sa explice de ce o albina o ia spre dreapta si nu spre stanga. Si tu te alinti cu ideea ca tot stand pe ganduri poti sa calculezi scopul miscarilor Intregului?

Sau poate vrei sa zici ca poti sa stii fara sa calculezi (cu intelectul)? Tu, ateul, te indrepti in directia asta? Atentie, sa nu iti compromiti imaginea cu care alegi sa te identifici – s-ar putea sa te plaseze unii in tabara yoghinilor, daca nu in cea a credinciosilor, Doamne-fereste…

VII.4.5. ARMONIZARE (CU RESTUL/INTREGUL)

De ce vreau sa stiu (care este rostul lumii si al meu)?

Am identificat pana acum doua niveluri in care poti vedea ca se manifesta vointa Universului – cel “local” (cum te simti) si cel global. In mod evident, cele doua trebuie sa interactioneze; armonios sau nu, asta depinde (in parte, cel putin) de tine, care te simti a fi manifestarea locala. Insa e clar ca scopul tau nu coincide chiar exact cu al intreg Universului, nu? Al tau e mai mititel.

Si atunci cuvantul cheie aici este – armonie.

Pentru ca s-ar putea ca Universul sa nu aiba niciun scop (la nivel global).

Oricum si daca

• Universul are un scop general
• care poate fi descoperit de mintea umana,

pana acum nu a fost descoperit! Si s-ar putea sa nu apuci pana il gaseste cineva.

Si atunci- tu ce te faci (intre timp)? Rostul local al Universului (al vietii tale) tu il determini, nu? Da, in functie de contextele in care te aduce viata, dar pare ca ai si tu ceva influenta. Si atunci – ce faci? Iti vezi de viata ta interesat doar de dorintele si interesele tale, tratand viata ta ca pe un element fara legatura cu restul/ansamblul? Fireste ca poti sa procedezi si asa. Dar daca viata ta pare sa fie in dependenta (nu doar interactiune) cu restul, nu este nerezonabil sa te gandesti ca (mai devreme sau mai tarziu) pot aparea frictiuni. Si (spun unii ca) frictiunile nu sunt rele in sine, doar ca aici, local, nu se simt placut. Ansamblul nu are de suferit din asta, dar localul poate sa scoata fum.

Asa ca rostul vietii tale ti-l determini singur. Numai sa ai grija la armonizare, ca sa eviti disconfortul frecarii.

VII.4.6. CARE ESTE SCOPUL VIETII TALE (INDIVIDUALE)?

Sa traiesti, poate? Pur si simplu. In felul in care o faci acum. Cum, fara sa urmaresc ceva special, sa devin mai bun? Mai bun pentru cine?

Pentru Dumnezeu? Crezi ca se lupta cu fortele raului si ca pentru asta are nevoie de soldati cat mai competenti? Nu e atotputernic, are nevoie de ajutor?

Sau, in cazul ateilor, pentru Univers? Chiar crezi ca daca tu te tii de petreceri in loc sa aprofundezi fizica cuantica (eventual, in timp ce imparti cu munificenta pomeni), Universul se deregleaza, sau risca sa-si rateze menirea/potentialul?

Pare sa existe diversitate in existenta. Deci e loc sub Soare pentru toata lumea. Ca atare, daca simti chemare catre actiuni vitejesti, da-i bataie in aceasta directie. Daca nu dormi noaptea de grija omenirii (sau a calotei glaciare), implica-te in activitati social-caritabile. Daca ai o minte iscoditoare, astampara focul launtric studiind, cercetand (oricare va fi fiind obiectul curiozitatii tale). Asa cum, daca simti chemare catre … nimic, nu face nimic; poate o sa vina mai tarziu un impuls spre ceva anume. Daca nu, nu. Important e ca ce alegi sa faci, sa faci cat mai senin, cat mai impacat cu tine. Nu trebuie sa fim toti savanti sau eroi nationali. Impacat cu tine, cel din acest moment; daca mai tarziu simti imboldul de a face altceva, fa, sau macar straduieste-te sa faci (altceva). Ideea aici este sa nu creezi conflict interior. Daca esti supraponderal si lenes pe deasupra, sa nu jinduiesti acum la corpul sau performantele unui atlet olimpic. Se poate gusta viata foarte bine si prin lenevie. E o forma de manifestare a intregului, a vietii.

Mai mult, daca atata te duce capul, poti sa faci si rele, daca vrei. Nici Universul si nici Dumnezeu nu se vor imputina din asta. Numai sa constientizezi in permanenta ca lumea asta este ea diversa, insa ordonata. Ca atare, pare ca nu este rezonabil sa astepti prajituri cand tu dai la schimb rahat (si nu ma refer la cel comestibil).

Cine tine ordinea? Conteaza asa mult? Cine poate stii? Dar ca e ordine, asta se poate observa.

Iar daca te intereseaza sa fii mai bun pentru tine, nu pentru Dumnezeu sau Univers, hai sa fim seriosi – chiar nu stii ce ai de facut? Fiecare dintre noi stie. Mai greu e cu implementarea… Pentru ca fiecare avem asteptari care nu se potrivesc nici configuratiei individuale (eu nu stiu tabla inmultirii, insa aspir la gestionarea aparatului matematic din spatele teoriei supercorzilor), nici efortului pe care il dedicam (ma indop cu dulciuri, dar visez la patratele pe abdomen).

VII.4.7. CARE NU ESTE SCOPUL VIETII TALE

Nu este sa pedepsesti. Sa faci tu dreptate…

Fireste ca judecatorii indeplinesc o functie sociala extrem de utila. Nu la ei ne referim aici.

Ci la tine, care nu ai profesia de judecator; cand ii judeci (ca sa-i condamni) pe altii.

Asta cu condamnatu’ e problema. Nu judecarea in sensul de evaluare a comportamentului altora. De evaluare si incadrare/etichetare fireste ca e nevoie. Insa tendinta asta de a arata cu degetul, de a pune imediat la colt (intotdeauna pe altii, ca pentru noi ne gaseste mintea scuza pentru orice).

Fiecare dintre noi o face. Inclusiv judecatorii (cand nu sunt in exercitarea functiei).

Si condamnatul celuilalt nu e decat primul pas. Problema prinde contur cand dai curs impulsului (care se creeaza din reflex, in fiecare din noi) sa faci tu ceva ca sa echilibrezi lucrurile. Adica sa pedepsesti. Pentru ca lucrurile nu pot ramane asa, nu? Si observa cum mintea creeaza un intreg film despre cum echilibrul Lumii este in joc daca nu intervii, asa ca neaparat trebuie tu sa sanctionezi raufacatorul. Observa numai cata energie consumi certandu-te cu persoana respectiva in capul tau…

Dar cum, sa ramana raul nesanctionat? Pai nefacand nimic, il tolerez si tolerandu-l, contribui la raspandirea lui!

Da, uneori rationamentul acesta se justifica. Dar in mult mai putine cazuri decat te face mintea sa crezi.

Nici nu trebuie acum sa iti asumi rolul de victima, fireste. Daca esti atacat, incerci sa eviti; chiar si prin mijloace contondente, daca altfel nu se poate. Cu prostul si cu nemernicul nu e de stat la discutii (de obicei).

Insa aici ne referim la situatii de zi cu zi. Dintr-acelea care desi sunt marunte, ajung sa ne consume foarte multa energie. Si, uneori, pot sa degenereze exploziv. Bunaoara in trafic – de la faptul ca te-a stanjenit cel din fata ca a facut stanga fara sa semnalizeze, te trezesti ca te abati de la drumul tau ca sa-l urmaresti si sa-i tii morala; de unde accidentul; sau bataia… De la o prostie, pana la urma. A amandurora, ca si tu puteai sa-ti vezi de drum…

VII.5. PROBLEMA RAULUI

Ce este, de ce exista si cine il face?

VII.5.1. CE ESTE RAUL?

Ce inseamna rau? Numim indeobste rau ceea ce nu ne place. Ceea ce in mod subiectiv percepem ca ne afecteaza. Pe noi sau pe altii de care suntem interesati. Mai cu seama cand se combina cu necunoscutul, cu ceva nefamiliar (necunoscutul fiind resimtit visceral ca fiind un rau de sine statator).

Este uluitor (dar edificator) ca oameni altminteri foarte inzestrati au fost sincer preocupati de intrebarea – cum de rabda Dumnezeu raul manifestat in forma anumitor … fiare marine!? La cat prapad a facut specia umana, pe ei contactul cu specii mai mari i-a marcat…

VII.5.2. PERSONIFICAREA RAULUI

Este evident ca in economia vietii fiecaruia dintre noi cantitatea de evenimente indezirabile este daca nu predominanta, cu siguranta semnificativa de vreme ce mai toate religiile au personificat dintotdeauna acest fenomen. Sub diverse nume si pozitionari in ierarhia divinitatilor, Raul a ocupat mereu un loc central in psihicul uman.

Pe langa avantajul identificarii, personificarea il mai prezenta si pe acela al disocierii de anumite laturi ale personalitatii noastre; de plasare in afara a responsabilitatii pentru anumite comportamente de care nu suntem mandri – de ce am facut asta? Dracul m-a pus!

VII.5.3. RELATIVITATEA RAULUI

Ce e bine pentru tine, poate sa fie rau pentru altul, nu? Pentru vacile, porcii si puii pe care le-ai mancat pana acum a fost rau ca au murit, nu? Dar ce bine ti-a prins sa le mananci…

Modul de a vedea asa lucrurile te ajuta sa intelegi ca nu exista, probabil, Rau Absolut; ca raul este, pesemne, relativ. Adica relativ la cineva sau ceva.

VII.5.4. RAUL CA AGENT AL BINELUI

Pare ca raul actioneaza uneori ca agent al binelui. Fiecare dintre noi a trecut nu o data prin anumite experiente calificate initial ca fiind expresie a raului, pentru ca apoi, asa neplacute cum au fost initial, sa se dovedesca a fi conditii inevitabile pentru accederea la un bine mai mare.

VII.5.5. CINE FACE RAUL?

Cine face raul? Anumite situatii, nu doar oameni. Daca te surprinde cutremurul ori lava din vulcan, nu prea iti convine, fireste, dar fara fenomentul asta nu ai fi avut munti pentru frumusetea carora Ii multumesti lui Dumnezeu.

Cat despre raul provenit de la om, cine il face? Intotdeauna – ei! Adica cine? Ceilalti! Niciodata tu, fireste. Poti, uneori sa admiti ca poate ai facut si tu ceva rau (acest “poate” neutralizand orice valoare curativa a recunoasterii – daca recunosti sub semnul lui “poate” de fapt nu recunosti nimic). Observa cum, desi recunosti ca poate ai gresit, de fapt continui dialogul cu aceeasi armatura de idei si aceeasi incarcatura energetica de parca nu ai fi recunoscut ca de fapt (si) tu ai gresit.

VII.5.6. DE CE FACEM RAUL?

Pentru ca actionam pe pilot automat. Fiecare avem tendinte, preferinte si intolerante. Si interactiunile genereaza automat frictiuni.

Daca am fi mai atenti la mecanismele mintii noastre probabil ca o cantitate semnificativa de rau ar disparea de la sine.

VII.5.7. RAUL SUPRANATURAL

Ce-am zis pana acum nu exclude neaparat posibilitatea de manifestare in planul perceptibil de om a unor forme energetice de alta densitate (ca sa zicem asa). Care forme nu par sa aiba si invelisul mai grosier pe care noi il numim corp fizic. Probabil ca exista si asa ceva, de ce nu?

Dar existenta lor nu ar trebui sa te preocupe prea mult. Ca nu din pricina lor nu faci tu ce stii ca trebuie sa faci. Tu vezi-ti de viata ta, ca s-ar putea sa fii responsabil pentru ea. Responsabil (macar) in sensul ca ii suporti consecintele.

A, daca ai parte de atentia unei asemenea forme de “viata”, atunci cauti ajutor de specialitate. Dar cazurile acestea sunt rare. Nu ele ne tin pe loc.

VII.5.8. HITLER?

(Alaturi de altii), Hitler este vazut indeobste ca o incarnare a Raului. Ca o dovada a existentei Raului. A fost?

Cu siguranta tratamentul pe care l-a aplicat anumitor categorii de oameni a fost criminal, abominabil. Cu totul iesit din comun. Atentie, insa – prin ce a fost special? Prin intentie? Nicidecum! Prin mijloace si efectele produse. Stim bine ca intentii criminale (care vizau populatii intregi) au mai avut si alti descreierati.

A fost Hitler posedat de vreun spirit malefic? Poate ca a fost, dar cu siguranta asta nu e singura modalitate prin care sa i se explice comportamentul aberant. Putem, bunaoara, sa ne intrebam cum s-ar fi dezvoltat personalitatea lui daca in tinerete i-ar fi fost apreciate veleitatile artistice. Sau crezi ca in alt context istoric el ar fi fost acelasi (daca nu prindea valul de frustrare sociala generalizata pe care s-a ridicat)?

Sau gandeste-te la marii cuceritori, pe care ii admiram atata… La Alexandru cel Mare, la Napoleon. Sau la Ahile, altu’ caruia i-a fost cantata firea… Sau la Vlad Tepes, de statuile caruia e plina Romania. Vazut ca model de patriot (ale carui sangeroase metode sunt explicit jinduite de multi, astazi) si intruchipare a Raului (functie de din care parte a tepei privesti problema)…