VIII. DESCOPERA CINE ESTI

Indemnul il gasim formulat in diverse feluri, in mai multe culturi – cunoaste-te pe tine insuti, afla cine esti, descopera-ti natura reala, etc.

La “cine sunt?” si “ce sunt?” obisnuim sa raspundem de fapt la alte intrebari – “ce forma am?” si “din ce sunt alcatuit?”.

Cei mai multi, la intrebarea “cine sunt?” raspund ca “eu sunt corect, muncitor, generos, etc”. Nu tipul asta de raspuns intereseaza aici. Pentru ca raspunde la “cum”, nu la “cine”.

Altii arata corpul fizic. Altceva nu stiu. Pentru ca nu percep.

Unii se identifica cu corpul si mintea. Altceva nu stiu. Pentru ca nu percep.

Sunt si unii care intra in rafinamente si spun ca esti energie. Sau constiinta. Sau constiinta pura. Sau ce e dincolo de manifestarea si absenta constiintei.

Care are dreptate? Ce conteaza ce zic altii? Descopera singur. E clar ca ce se descopera este particularizat de caracteristicile mintii cu care se descopera. Adica Realitatea ultima probabil ca e una singura, insa ea nu incape intr-o singura minte asa ca cine vrea sa o perceapa si descrie cu mintea, in mod inevitabil atinge numai o parte. De unde diferenta de relatari. Ca in parabola cu orbii pusi sa atinga si apoi sa descrie un elefant.

Atentie! Nu te impotmoli in frustrarea ca nu primesti ce vrea mintea ta – respectiv un raspuns (pentru minte). Gandeste-te putin – daca un maestru spiritual zice ca esti Sinele, altul zice ca esti constiinta, altul ca esti nimic, iar altul ca esti Dumnezeu, inseamna ca unul (sau mai multi) se inseala? Nu neaparat. Este foarte probabil ca toti sa fi atins acelasi grad de profunzime, insa ce povestesc, tine de filtrul creat pentru fiecare de cultura in care s-au format.

Asa ca descopera singur… Profesoara, mama, directoare, pensionara nu ai fost intotdeauna. Si totusi mereu ai simtit ca esti … tu. Independent de invelisuri (sociale, fizice, mentale).

Cine … tu?

VIII.1. SUFLETUL

Multi dintre noi raspundem ca sufletul este esenta fiintei noastre. Care esenta este vazuta ca nepieritoare. Cine sunt eu? Sufletul meu. Bun, dar cine sunt eu, cel care detin/am sufletul? Ca doar zic – sufletul meu. Al cui – al meu?

Stai putin pe intrebarea asta… Nu te grabi, mai stai putin…

Altii (si yoghini, ba chiar si unii credinciosi – budistii, bunaoara – nu doar atei) pretind ca nu exista suflet. Asta neinsemnand ca nimic nu supravietuieste corpului fizic/ de mancare.

Specialistii in neurostiinte ne spun ca ceea ce percepem a fi esenta noastra este de fapt o creatie a mintii, o functie aparuta la specia noastra, mai evoluata, care indeplineste rolul de centralizator mai sofisticat. Asadar, contrar convingerii noastre curente, inauntru … nu e nimeni! Casa e goala. Absenta acestei functii la bebelusi si la suferinzii de sindromul Cotard ar putea sa te ajute sa absorbi (cu noduri, pesemne) aceasta idee.

Si o buna parte din yoghini (in sens foarte larg) pretind ca sufletul nu exista (ca forma separata de restul si vesnica, pe deasupra).

Asadar – exista suflet sau nu? Un raspuns ar putea fi – spune-mi ce intelegi tu prin suflet si incep sa-l caut. Lamureste-te acum, nu trece mai departe…

Oricum, lucrul bun la noi, cei care credem ca exista suflet este ca ar trebui sa ne vina mai usor sa constientizam ca nu ne confundam cu corpul fizic; si nici cu mintea. Eu ma identific cu sufletul, nu cu corpul si mintea de care doar ma folosesc. Distanta fata de corpul fizic si fata de minte pare ca e inceputul … transformarii. Si pana sa ma transform, macar am confortul ca supravietuieste ceva corpului fizic… Daca supravietuieste vesnic, sau cat sa ma primenesc printr-o serie de reincarnari, o sa vad eu. Dar bine ca nu se termina acum, odata cu corpul asta.

VIII.2. “CINE”, ESTE PERSOANA?

Bun, imi propun sa aflu cine sunt, numai ca acest “cine” pune in dificultate. Pentru ca pare sa presupuna o persoana.

Or ce inseamna asta, cand denumirea este folosita si pentru om si pentru “componentele” Trinitatii Divine (Tatal, Fiul si Sfantul Duh sunt vazute ca persoane; divine, dar persoane)? Inseamna segment de realitate/viata, capabil sa produca/aiba experienta unui sine? Capabil sa simta “eu sunt”? Si acest eu este/trebuie sa fie separat de restul lumii?

Atunci bebelusii nu sunt persoane? Sau adultii, cand dorm adanc, fara vise? Sau cei care sufera de sindromul Cotard (care nu percep ca exista)?

Apoi, acest cine sunt eu (cu adevarat)? sugereaza, cumva, ca dincolo/in spatele meu se gaseste altcineva (cel real). Care cineva, pare ca tot persoana trebuie sa fie. Si iar ajungem sa ne intrebam ce inseamna, de fapt, o persoana? Ce inseamna – cine?

Intrebarea (cine?) tinde astfel sa se transforma in … ce? (sunt).

Si ca sa aflu ce sunt, o sa incerc identificarea elementelor de alcatuire. Din ce sunt facut?

De ce instrument de investigatie dispun? Atentia. Hai sa o orientam impreuna spre interior si sa vedem ce descoperim.

VIII.3. DIN CE SUNT ALCATUIT?

Am putea spune ca

• fie ca Dumnezeu exista, fie ca nu
• fie ca Dumnezeu a creat lumea inauntrul Sau, fie in afara

tu, cel care citesti aceste randuri te poti vedea ca o expresie a lumii, a Universului. Una din infinit de multele.

Sau nu, daca nu vrei…

Cum stau lucrurile in realitate? Cine poate stii…

Dar poate ajuta sa constientizam din ce suntem alcatuiti.

VIII.3.1. CORPUL FIZIC

Aici exista consens – fiecare simte ca are un corp fizic. Cei mai multi dintre noi (doar) cu acesta ne identificam. Nu stim sa mai avem altceva.

Daca tot ne intrebam ce suntem, sa observam ca acest prim invelis este alcatuit din … mancare si bautura. Nu doar ca acestea il alimenteaza, dar acestea il si alcatuiesc.

Acest corp este perceput ca fiind separat de restul. Si este perceput ca fiind un tot unitar.

Insa, daca intram in el cu mintea, constientizam ca are, la randul lui, mai multe straturi – daca treci de piele, dai de muschi, de oase, de organe, daca intri mai adanc dai de tesuturi, si mai adanc (ca s-o scurtam) de celule, molecule, atomi, particule, subparticule si … limita acelui ceva din care provin (nemanifestat, vacuitate, spune-i cum vrei). Ca e clar ca toate ceva-urile care alcatuiesc (fie si numai) corpul fizic provin de undeva, nu?

Opreste-te putin aici… Fa exercitiul asta de imaginatie in care intri tot mai mult in corpul fizic de parca ai adauga lupe noi microscopului. Fa-l acum, nu mai tarziu. Si du-te pana la … limita creatiei. Nu conteaza cum ti-o deseneaza mintea, tu incearca sa te duci pana acolo. Si stai… Stai potolit acolo. Mai stai…

Mai departe, realizeaza ca generarea a ceva din nimic, se produce … acum. Nu s-a produs candva, in trecut, ci acum. Nu acum 30 de ani (sau cand te-ai nascut), nu acum 13,8 miliarde de ani (cand se zice ca a aparut Universul).

Stai putin si pe ideea asta…

Acum – e corpul fizic separat de restul? Stiu si eu? De cer? Tine-ti respiratia si vezi tu cat de separat esti. De pamant? Pai nu din el provine corpul fizic, nu el il sustine si nu in el se intorc elementele componente? Si asta numai la suprafata corpului fizic; daca intri mai adanc – electronii si protonii din corpul tau crezi ca sunt diferiti de cei din dispozitivul de pe care citesti?

Mai stai putin si aici …

VIII.3.2. CORPUL ENERGETIC

In anumite momente, aleatorii sau nu (in timpul sexului, bunaoara), sunt persoane care simt inlauntrul lor ca misca ceva … ciudat (neobisnuit, oricum). Ceva ca o caldura, ca un camp electro-magnetic (dar mai subtil) ce pare sa se deplaseze prin (anumite locuri sau prin intregul) corp fizic dupa diverse tipare. Si care (ai zice ca) dispare, dupa o vreme.

Cei care se indeletnicesc cu meditatia ne spun ca acest camp nu dispare (ci doar se activeaza diferit in functie de unde si cum iti orientezi atentia) si ca el alcatuieste un alt strat al nostru care ne intrepatrunde si mai intim decat corpul de mancare cu restul/ totalitatea/Universul a carui emanatie suntem.

Dar chiar si tu, care nu faci meditatie, poti sa il simti chiar acum. Nu trebuie decat sa iti duci atentia intr-un punct al corpului fizic. Sa zicem in palma dreapta. Stai cateva secunde cu atentia acolo si vei observa o senzatie de caldura, de magnetizare, de … ceva. Ei bine, asta e ceea ce indienii numesc prana, chinezii chi, japonezii ki.

Inchipuie-ti cate se pot face cu acest corp energetic daca il inveti… Unii pretind ca se vindeca, printre altele, mai extravagante.

Daca vrei, corpul fizic il putem vedea ca pe calculator (hardware), iar cel energetic – curentul fara de care nu functioneaza. Si programele de operare (software)? Alea poti sa zici ca alcatuiesc mintea.

VIII.3.3. MINTEA

Daca iti duci atentia si mai adanc in interiorul tau descoperi ceva si mai subtil decat energia. Ceva care, asemeni corpului energetic, nu pare sa aiba un contur precis determinat (spre deosebire de corpul fizic). Este ceea ce cu totii numim minte. Un alt cuvant pe care il folosim cu lejeritate, dar despre care … ce stim? Putem avea diverse pareri despre minte, insa respectivele sunt dobandite tot din exterior, ca sa zicem asa.

Instrumentul de cunoastere – atentia.

Ca sa cunosti mintea, uita-te la ea, priveste-o. Cum? Observ-o, indreapta-ti atentia spre ea. Nu are rost sa ne batem capul cu definirea atentiei; cu totii intelegem la ce se refera cuvantul. Procedand astfel, observa ca asemeni corpului fizic si mintea are mai multe straturi de subtilitate. Hai sa o facem acum. Peste ce dai, intai?

VIII.3.3.1. “OBIECTELE” MINTII/CONTINUTUL CONSTIINTEI

Dai de ganduri; sunt cele mai usor de identificat. Pe care le “vezi”, cumva… Apoi dai de sentimente, care sunt mai difuze ca gandurile, insa dense. Gasesti, de asemenea, emotii, care sunt mai subtile (si de aceea nici nu le constientizam, de multe ori). Si cele mai subtile sunt starile de spirit (pe care chiar ca nu le constientizam, cei mai multi dintre noi).

Astea insa descopera-le singur, acum. Opreste-te din citit, nu merge mai departe; ideea aici nu este sa mai adaugi alte ganduri la cele pe care le aveai deja, ci sa observi insasi mintea.

VIII.3.3.2. NATURA MECANICA

Mintea nu este un organism constient. Ea produce (considera unii) sau receptioneaza (spun altii) sau este (zic altii) constiinta. Dar ea nu este constienta, chiar daca, pentru usurinta vorbirii spunem ca ne ataca, face cutare actiune, etc.

Daca te obisnuiesti sa fii atent la mintea ta, astfel incat sa ajungi sa o percepi ca pe un obiect, o sa mai descoperi ceva – anume (o parte din) tiparele prin care se formeaza gandurile, emotiile, etc. Si astfel o sa-ti explici recurenta anumitor ganduri, emotii, reactii.

Sunt Maestrii care spun ca mintea nu exista. Ca daca stai potolit, se sedimenteaza si gandurile si emotiile si nu mai ramane nimic. Si e evident ca poti vedea lucrurile si asa. Dar observam ca totusi, atunci cand apar, “obiectele” nu se comporta complet haotic. Se leaga dupa anumite tipare. Or tiparele respective pot fi vazute ca o dovada a faptului ca mintea nu se reduce la obiectele ei. Ea are (cel mai probabil in straturi mai subtile, pe care nu ne e asa usor sa le detectam) o intreaga armatura; care nu e fixa, dar e, cel mai probabil…

VIII.3.3.3. PILOTUL AUTOMAT

Cei mai multi dintre noi suntem obisnuiti sa credem ca prin simplul fapt ca apartinem speciei umane, suntem constienti tot timpul.

Creeaza-ti obieceiul asta de a fi (cat de mult timp poti tu) atent la interiorul mintii tale; adica la reactii, la ganduri, la emotii.

Observa cum te-ai ridicat de pe scaun sa deschzi geamul si pe drumul spre geam iti dai seama ce faci si te intrebi de ce faci asta? Si asa realizezi ca simteai ca ti-e cald, insa nu constientizasesi; dar corpul a actionat in consecinta. Pentru ca l-a determinat mintea. Insa fara o decizie constienta a eului tau. Ci in virtutea automatismelor care il conduc (in cea mai mare parte, daca nu, la unii, integral).

Si cand zici “dracu’ m-a pus (sa fac cutare)”, de fapt s-ar putea sa fie din pricina lipsei de constientizare; care te face sa mergi pe pilotul automat al pornirilor determinate de experientele trecute…

VIII.3.3.4. FUNCTIILE

Un mod (nu neaparat corect si nicidecum singurul) in care am putea “vedea” mintea, este dupa urmatoarele functii

• de perceptie (prin simturi, intuitie, inima)
• de acumulare si stocare – memoria
• de prelucrare a informatiei – intelectul
• de reprezentare a realitatii
• eul/sinele (pentru care si din perspectiva caruia se genereaza reprezentarile)
• de separare (a eului de restul/mediul inconjurator)
• persoana/persoanele/rolurile
• de identificare – cu ce te identifici, aia esti
• constienta (pe care unii o vad ca pe o functie de feed back general a Universului)
• vointa

VIII.3.3.4.1. CONSTIENTA

Fireste ca yoghinii si credinciosii extrem orientali ar rade daca ar afla ca cineva propune sa vedem constienta ca pe o simpla functie a mintii. Si ar avea tot dreptul sa o faca. Pentru ca ei considera constiinta ca fiind una din fatetele realitatii; a intregii realitati, nu doar a fragmentului uman. Adica tot ceea ce este, este constient. Sau, mai corect (in viziunea lor) – este constiinta (nu doar constient; de ceva).

Insa abordarea noastra poate fi explicata mai intai prin observatia ca cealalta parte a lumii considera ca materia este cea care produce constiinta; si asta doar in mintea omului.

Si nu ne intereseaza sa convingem despre care tabara are dreptate.

Apoi, trebuie sa fim atenti la barierele de limbaj. Chiar si in romana este diferenta intre constienta si constiinta. Engleza este (putin) mai bogata, ca sa nu mai vorbim de limbile prin care s-au exprimat mai intai (de atata vreme) rezultatul investigatiilor introspective.

Asadar si daca tot ce este, este constient, nu putem sa nu observam ca constiinta are grade diferite de constienta. Daca ma uit numai la mine, constat ca acum sunt constient ca citesc, acum imi zboara atentia altundeva. Si e clar ca fac parte din Totalitate si cand ma concentrez si cand nu… Da, vor zici orientalii, dar cand nu esti constient, visezi, nu e real ce experimentezi. Pai visez, deci nu sunt constient, cumva, nu?

Mergi pe strada. Pentru ca este aglomeratie, te poti lovi de altii. Iti misti corpul astfel incat sa eviti atingerea. Deci percepi ce se intampla (primul nivel), insa fara sa o faci constient, ci automat. La un moment dat poti constientiza ce se intampla – atunci evitarea atingerii celorlalti o faci constient, nu pe pilot automat (al doilea nivel). Si poate realizezi ca nu mai esti pe pilot automat (al treilea nivel).

Deci

• observi fara sa constientizezi,
• constientizezi,
• constientizezi ca ai constientizat.

Toate astea le faci deplasandu-ti atentia (spre diverse obiecte). Cand observi ca nu (mai) esti (de fapt – nu mai erai) atent la ceva, cu ce observi asta? Stai putin pe intrebarea asta … Incearca sa gasesti raspunsul; dar nu intelectual. Cauta. Stai acolo…

Pana la urma s-ar putea nici sa nu conteze prea mult daca Universul este real sau doar un vis… Cata vreme esti in vis, trebuie sa te supui/esti supus regulilor visului. Si asta nu este speculatie filosofica ci o constatare pe care si tu o poti face – aminteste-ti ca atunci cand visezi, pentru eul tau, perceptiile din vis sunt la fel de reale ca cele din starea de veghe. Diferenta e doar de continut al constiintei.

Da, vor spune orientalii, dar este important sa realizezi ca visezi, pentru ca asa (poate) te trezesti. Probabil. Dar pentru asta meditatia s-ar putea dovedi mai eficienta decat contactul intelectual cu idei cu care nu esti familiarizat.

Apoi, s-ar putea sa nu conteze prea mult nici daca tot Universul este constient sau nu… Pentru ca oricum cei care povestesc despre dizolvarea perceptiei separarii nu pretind ca acest fenomen le permite ulterior sa se simta in alte persoane sau obiecte asa cum se simteau doar in corpul fizic/initial. Trebuie evitata aceasta confuzie care apare destul de frecvent – (pare ca) te simti Intregul, dar nu ca o constelatie de constiinte; nu ai acces automat la celelalte minti. Pentru ca nu ai putea face fata; ti s-ar arde sigurantele de la supra-sarcina! Pentru ca dizolvarea eului nu atrage dizolvarea individualitatii. Tu continui (de regula) sa existi ca forma manifestata. Care functioneaza printr-o minte. Care este natural limitata. Da, functionezi din straturi mai diafane ale mintii, dar nu scapi de tot de ea, ca altfel nu ai mai fi … perceptibil (sa zicem).

A, ca prin antrenament poti sa fii in mai multe locuri simultan, ca poti intra in mai multe corpuri (cadavre, chiar), da, probabil; noi nu stim. Dar asta numai prin antrenament; nu vine automat. Dar mai important e ca si daca reusesti asa ceva (daca gasesti interes pentru asa ceva…), nu accesezi toate celelalte puncte de constienta ale Totalitatii!

VIII.3.3.4.2. EUL/SINELE

La intrebarea – cine citeste acum, ce raspunzi? Eu! Raspunsul vine spontan, nu este gandit, conceptualizat.

Bun, dar ce inseamna – eu? Opreste-te putin si incearca acum (!) sa gasesti acest eu. Nu merge mai departe. Eu?

Poate incerci sa mergi inapoi in timp cu, sa zicem, 10 ani. Incearca sa o faci in concret, nu doar sa citesti. Ce gasesti? Corpul fizic era altul, nu? Si mintea era alta (cu capacitatea de memorare, de procesare, cu perspectivele asupra vietii, cu emotiile, etc). Insa e ceva comun intre momentul asta si cel la care te-ai dus pe firul memoriei? Incearca sa gasesti concret, nu sa identifici un raspuns intelectual…

Acum du-te inapoi inca 10 ani, sa zicem. Gasesti ceva comun care leaga momentul acela de cel prezent si cel intermediar? Corpul fireste ca era si mai diferit, iar mintea cu atat mai mult, nu?

Si acum du-te cat de adanc poti tu in memoria ta; cand erai copil. Gasesti ceva comun cu momentul actual?

Probabil ca vei raspunde si tu ca ce este comun tuturor acestor momente in timp este … tu. Cu alt corp, cu alta minte, dar tu. Il simti pe eu. Eu cu un corp mare si obosit, descurajat si circumspect, eu cu un corp suplu si o minte agila, eu mic si vulnerabi, insa natural fericit si curios. Dar mereu … eu.

Eu. Eu sunt.

VIII.3.3.4.3. SEPARAREA

Este clar ca cei mai multi dintre noi ne simtim separati de … rest. De restul Lumii.

Nu ne ajuta sa ignoram, insa, ca nu toti ne simtim asa! Sunt mai multe categorii de persoane care sustin ca simt tot Cosmosul ca fiind nu doar o extensie a corpului lor, ci … ei; ca nu (mai) au aceasta senzatie de separare. Pentru cei mai multi este o experienta trecatoare, pentru unii, insa, pare a fi definitiva. Amintim aici pe

• cei care practica consecvent meditatia si/ sau alte practici mai mult sau mai putin yoghine
• cei care au experiente mistice
• cei care folosesc anumite droguri
• cei care, atei nihilisti fiind, se trezesc spontan si (aparent) inexplicabil cu aceasta experienta a unitatii cu tot.

In mod obisnuit, pe cei care folosesc droguri nu-i luam in seama ca oricum fac ceva rau, pe mistici pentru ca cel mai probabil au halucinatii de la postul excesiv (asta zicand despre ei nu doar ateii, ci si majoritatea confratilor in credinta), iar astora cu meditatia sigur li se pare de la exercitiile lor de respiratie (care produc insuficient, ori exces de oxigen). Ce ne facem insa cu cei care nu fac nimic pentru a-si modifica starea de constiinta (prin meditatie, droguri, etc) si totusi, intr-un moment ce pare absolut aleatoriu, sunt trazniti de brusca disparitie a senzatiei de separare si aparitia aceleia ca ei sunt tot? Probabil ca ii vom ignora si pe acestia, expediindu-i in sertarul mental al ciudateniilor cu care nu ne batem capul.

Insa aici nu conteaza atata daca noi credem ca aceste experiente sunt reale sau inchipuite. Conteaza ca pentru persoanele respective ele sunt cat se poate de reale. Ceea ce ofera fiecaruia dintre noi o lectie suplimentara despre cat poti sa te bazezi pe ceea ce simti. Nu doar venind de la simturi, ci si in profunzimea fiintei tale (adica acolo unde este localizat acest sentiment de separare de restul Universului).

VIII.3.3.4.4. PERSOANELE/PERSONAJELE (CU CARE TE IDENTIFICI)

Daca ne “uitam” bine la eul gasit mai devreme, observam ca el este neutru, impersonal.

Abia prin inaintarea in timp capata proprietati. Din eu sunt, devine eu sunt cutare (si cutare si cutare).

Cat erai bebe pare ca habar nu aveai ca esti fata, romanca, crestina, etc. toate aceste invelisuri au venit cu timpul.

Mai departe – observa-te cand esti in prezenta unei persoane pe care o percepi ca fiind superioara (ierarhic ori valoric). Apoi observa-te cand interactionezi cu o persoana care iti trezeste interesul sexual. Sau cand vorbesti cu un copil. Esti mereu aceeasi persoana? Parca nu, nu? Desi tu in forul intim te percepi mereu ca fiind eu, eul acesta ia diverse forme determinate de mediul prin care treci.

VIII.3.3.4.5. IDENTIFICAREA

Sa zicem ca esti roman. Si traiesti in Romania. Daca esti atent, o sa observi probabil doua directii de pozitionare fata de Occident. Pe de o parte un complex de inferioritate – romanul nu se tine, dom’le de treaba, trebuie impins de la spate, nu e ca neamtu’ (intr-un cuvant – e hot, parsiv si puturos). Pentru ca fiecare dintre noi are nevoie, totusi de sentimentul valorii propri (motiv pentru care, oricat de abominabile ne-ar fi turpitudinile, tot le gasim, cumva, justificare), complextul de inferioritate il compensam cu cel de superioritate, in virtutea caruia spunem si ca – tot romanul e mai al dracu’, dom’le; stie sa se descurce si in conditii de vitregie.

Ei bine, imagineaza-te ca pleci in Germania si te stabilesti acolo. Printr-o deplasare in spatiu ai devenit parte din identitatea care era model initial. Desi tu esti, vei spune, acelasi, de fapt ai devenit neamt. Ai capatat o noua identitate care se suprapune peste cea initiala (masura in care cea de pornire supravietuieste este mai putin relevanta aici).

Pare, astfel, ca ceea ce obisnuiesti sa numesti eu, depinde de “obiectul/obiectele” cu care te identifici. Daca alegi (constient sau nu) sa te identifici cu un personaj victima, poate sa iti ofere viata tot soiul de bunatati, ca tot bombanind o sa-ti petreci timpul.

VIII.3.3.4.6. VOINTA

Cum se formeaza?

Schematizand, putem spune (sau nu, daca se prefera alt model explicativ) ca punctul de constiinta pe care il numesti “eu” vine cu un bagaj informational (in sens larg); genetic, karmic, numeste-l cum vrei. Cu anumite programe, cum le place unora sa zica. Care informatii/programe dau anumite tendinte de comportament (interior si exterior).

Bagajul asta initial este imbogatit de noi informatii dobandite prin experientele pe care le dobandesti in mediile prin care treci. Care surplus de informatie genereaza noi tendinte si le ranforseaza (ori inlocuieste) pe primele.

Aceste tendinte genereaza ceea ce noi obisnuim sa numim vointa/decizii. In contextul (stimulii) oferit de mediul in care te gasesti (moment de moment).

Aceste decizii raman si ele inregistrate in sistem (sa zicem) si vor contribui in viitor la formarea altor decizii (ca raspuns la stimulii oferiti de medii similare ori diferite).

Bun, poate ca asa se intampla cat esti pe pilot automat. Dar daca esti atent la tine, daca esti constient, vointa nu se formeaza altfel? Da, e clar ca din ce esti mai constient, d-aia esti mai putin predispus la reactii automate. Dar asta nu inseamna ca scapi (complet) de influenta tendintelor date de istoricul tau. Observa cum toti Marii Maestri, oricat de adanc patrund, de exprimat se exprima mereu prin acelasi set de idei limitate (in sens propriu, nu peiorativ). Inclusiv parabolele si glumele sunt mereu aceleasi (aceleasi nu in sensul ca toti spun aceleasi glume, ci ca fiecare repeta aceleasi glume; “ale sale”). De unde e clar ca desi se pretinde eradicarea completa a mintii, Ei continua sa actioneze prin minte. Pentru ca altfel (probabil ca) nu se poate. A, prin straturi mai diafane ale mintii (inaccesibile noua), da, dar tot prin minte, adica tot in virtutea tendintelor individuale, cumva.

In fine, desi intrebarea e buna, ea ridica o problema pentru care probabil inca nu esti pregatit (de vreme ce iti pierzi timpul citind randurile astea). Tu incearca sa fii cat mai mult timp constient de ce se intampla atat in “interiorul” tau, cat si “afara” si s-ar putea sa observi niste modificari ce nu mai fac necesara formularea in cuvinte a raspunsului la intrebarea asta. S-ar putea chiar sa ajungi sa realizezi ca de fapt nu e niciun interior si exterior, ci doar o suma de perceptii. Da, stai putin pe ideea asta. Adu-ti aminte ca lumea e o suma de perceptii; lumea din care si tu faci parte…

Deci tu (care percepi) si perceptiile (ale lumii, ale corpului fizic, ale gandurilor si emotiilor, etc.).

VIII.3.4. RESTUL

Cei obisnuiti sa investigheze interiorul pretind ca mai adanc de minte, de suflet, gasim straturi si mai diafane. Unele mergand pana la granita dintre fizic si nefizic, iar altele chiar depasind aceasta granita. Este evident ca pe masura ce se intra mai in profunzime, forma se estompeaza, pana dispare orice limitare. Adica se ajunge la fondul comun tuturor lucrurilor. Care “la suprafata” pot parea foarte diferite, dar tot acelasi lucru probabil ca sunt cu toatele. Bunaoara si gheata si apa si vaporii tot apa sunt, chiar daca cu grade diferite de densitate.

Ideea de a vedea Cosmosul/Creatia ca pe un tot diferit in forma insa acelasi in esenta nu pare cu totul extravaganta. La fel aceea de a vedea orice obiect nu doar prin prisma formei sale de suprafata, ci integral, cu straturile mai subtile.

VIII.3.5. CE SUNT EU?

La intrebarea aceasta se intrevad doua raspunsuri

• ce simt (si de aceea, cred) ca sunt
• ce sunt cu adevarat (daca o exista, adevaratul asta…).

Pana acum am identificat (in termeni relativi, fireste) din ce sunt alcatuit, mai mult. Dar ce sunt?

VIII.3.5.1. SUNT CE SIMT (CA SUNT)

Sunt ce simt (ca sunt). Atunci cand caut raspunsul, caut ce simt, nu?. De aici pornim cu totii.

Si ce simt determina ce gandesc (ca sunt).

Insa (gratie plasticitatii mintii) ce gandesc, determina ce simt (ca sunt).

Daca gandesc (pentru ca mama/invatatoarea/sotia mi-a tot repetat) ca sunt neputincios, ma si simt (de obicei) neputincios. Si simtindu-ma neputincios, nici nu fac planuri marete, nici eforturi de implementare, deci … nici nu realizez mare lucru. Sub alta influenta formativa probabil as fi … altul.

Deci cuvantul cheie aici e “simt”. Cu ce ma identific.

VIII.3.5.2. CE SIMT (CA SUNT) DIFERA

Deocamdata identificarea depinde la tine de ce simti. Si deocamdata te simti dependent de (si astfel identificat cu) corpul fizic si mintea (pe care o crezi dependenta exclusiv de activitatea creierului).

Sunt insa destui care, cu experientele lor, te pun pe ganduri in legatura cu soliditatea senzatiei ca limita ta este data de piele.

Sunt astfel cei care se apropie de limita mortii (near death experiences) si mai ales, cei care isi amintesc vieti anterioare. Daca sunt adevarate, aceste experiente par sa conduca spre ideea ca poti sa simti ca existi fara sa fii legat de un (singur) corp si o (singura) minte.

E adevarat ca in aceste cazuri individualitatea, separarea se pastreaza. Respectivii nu vorbesc de un sentiment de unire/identitate cu intregul/tot ce exista. Insa aceste experiente par sa indice cat de inselatoare poate sa fie senzatia de identificare cu corpul fizic (si cu mintea).

In acelasi sens ne amintim de experimentul mainii de cauciuc – senzatiile le simti in mana de cauciuc pe care o vezi si nu in cea reala, ascunsa privirii. Adica nu simti corpul real (de care inca esti atasat!) dar simti o extensie artificiala. Desi nu esti in coma, ba chiar esti treaz. Si nu urmare a unor manevre sofisticate de manipulare a mintii, ci prin simplul fapt al ascunderii mainii reale…

Cele mai tulburatoare pentru o minte de om sunt insa relatarile misticilor si yoghinilor care pretind ca simt unirea cu Totul. Ce conteaza aici nu este daca aceasta totalitate este Dumnezeu (cum o numesc misticii), ci ca se dizolva senzatia de separare de rest! Atentie – nu pare sa fie vorba aici de experiente induse de halucinogene. Si mai tulburator este ca unii pretind ca respectiva senzatie de contopire cu … totul, ramane, nu dispare si reapare (cum pare sa fie cazul la unii).

Observam, asadar, ca nu toti simtim acelasi lucru. “Unde”, adica “locul” si “intinderea” in care ma simt poate sa difere

• in corpul fizic – cei mai multi se simt incapsulati in sacul de piele
• in parti ale corpului fizic – nu toata lumea isi simte intreg corpul fizic
• nicaieri – cei cu sindrom Cotard (nici nu simt ca exista)
• dincolo de piele – la limita schiurilor, a masinii/avionului, a mainii de cauciuc, etc
• nicaieri/peste tot – cei la care se dizolva eul/perceptia separatiei de restul Universului (de obicei, dar nu neaparat – mistici, yoghini).

Trebuie aici semnalata

• nu doar diferenta de perceptie intre oameni diferiti,
• ci si diferenta de perceptie la acelasi om, in etape de viata diferite!

E clar ca schiorul s-a simtit ca noi toti, granituit de piele, cat era mititel, inainte sa inceapa sa schieze, nu? La fel, pesemne si pilotii. Si misticii si yoghinii, nu?

Observatia este valabila fireste si pentru cei care apeleaza la droguri (nu neaparat halucinogene) pentru a-si modifica acuitatea perceptiei si astfel, continutul constiintei.

Si acum, desertul – eu pot exista fara sa simt ca exist – in somn fara vise, coma.

Stai putin pe ideea asta… Mai stai, mai stai, nu fugi…

Pentru ca pornisem de la ideea ca sunt ce simt ca sunt…

Adica – de vreme ce, iata, pot sa exist in “zone” (ale corpului fizic) in care nu ma simt, ba chiar pot sa exist fara sa simt nimic, poate tot eu exist si in instrumentul de pe care citesc ideile astea (in care nu ma simt pe mine)?

Nu da fuga! Mai stai…

VIII.3.5.3. CE SIMT (POATE SA) DEPINDA DE CE FAC

Modificarea in timp a perceptiei la aceeasi persoana pare sa arate ca angajarea (consecventa) in anumite comportamente/obiceiuri poate sa determine o modificare semnficativa a modului in care percepem fiinta noastra.

Observatia este importanta pentru ca fiecare dintre noi traieste cu impresia ca ce sunt, sunt si basta!

Iata insa ca acelasi om poate ca la momente diferite sa raspunda diferit la intrebare, functie de experientele prin care a trecut. Experiente care sunt determinate (macar in parte) de ce alege sa faca.

VIII.3.5.4. SUNT FRAGMENTUL – OM

Deocamdata ma simt om. Asta e clar! Si dai sa te culci linistit, de parca ai fi gasit raspunsul la intrebare. Dar “om” ce inseamna?

Nu te grabi sa treci peste intrebare. Stai putin in ea…

Ai putea fi tentat sa spui ca esti:

• una dintre formele pe care le ia Totalitatea (informul/nemanifestatul)
• ansamblu de fenomene; ce pot (sau nu) fi vazute ca o emanatie a Intregului/ Universului
• fenomene ce se imbina intr-un ansamblu multi-stratificat (nu doar pe nivel fizic; sau mental).

Dar in felul acesta nu ai facut decat sa muti gardul de la om la (ansamblu de) fenomene. Dar fenomen ce insemna? Adica cum, fenomen? Nu te duce la dictionar, stai putin pe intrebare…

In contextul asta poate sa ajute observatia ca neurostiintele incep sa ne obisnuiasca cu ideea ca mintea este ca un aparat de emisie-receptie. Adica “realitatea” pe care o proiecteaza “punctului” de constiinta care simti ca esti, nu este produsa local, ci receptionata, cumva. Ce se percepe depinde de sofisticarea aparatului. Si televizorul cu lampi si cel ultra-plat receptioneaza acelasi camp electro-magnetic; insa e oaresice diferenta intre ce reda unul si ce reda celalalt, nu?

Atentie – cand spunem ca ce se percepe depinde de sofisticarea “aparatului”, afirmatia este valabila si cu privire la ce percepi ca esti tu, nu? Stai putin aici…

Oricum, e limpede ca deocamdata ma simt separat (de restul Universului).

VIII.3.5.5. SUNT INTREGUL

Suntem obisnuiti sa gandim ca Universul este infinit si se manifesta in forme infinite. Intre aceste infinit de multe forme de manifestare, ar putea sa se gaseasca si aceea de “eu”? Stai putin pe aceasta intrebare… Fireste, intelectul se grabeste sa raspunda cu promptitudine – bineinteles ca se poate; eu sunt dovada! Foarte bine, dar mergand mai departe – poate sa existe “obiectul” “eu” fara senzatia de separare? Poate Totalitatea sa “experimenteze” senzatia de “eu” fara a o insoti cu cea de separare (de ceea ce nu intra in eu)? Acest “poate sa experimenteze” nu trebuie inteles in sensul ca presupune automat o vointa care sa doreasca asta. Intoarce-te la intrebare si stai in ea putin…

Iar daca nu poti (pentru ca te zgandare mintea sa ramai la rationamente) poate ajungi la concluzia ca iata – poti sa fii Intregul, chiar daca percepi (intre altele) senzatia de separare. Cu alte cuvinte – ca senzatia de separare nu defineste esenta naturii tale… Adica separarea este o perceptie; una din multele. Iar perceptiile sunt trecatoare; nu toate in acelasi ritm, dar trecatoare, totusi…

Oricum, revenind un registru mai jos – e clar ca nu esti de capul tau. Chiar daca te simti separat de rest, ti-e clar ca fara mancare si apa nu rezisti prea mult. Nu mai vorbim de aer… Ce sa mai pomenim Pamantul, Soarele, Universul tot… Pare ca esti parte integranta din Tot.

Bine, dar daca sunt o forma de manifestare a intregului, de ce nu sunt super tare, invulnerabil si avand tot ce vreau? Te auzi? Voiai ca Universul sa fie monocrom? Uite-l ca se manifesta diversificat. Iar formele in care se manifesta sunt inevitabil fragmentate; mai mult, in conflict (local) unele cu altele.

Opreste-te putin si absoarbe intrebarea asta – celule care alcatuiesc ceea ce tu percepi a fi “eu”, sunt in vreo armonie paradisiaca, cumva? Gandeste-te numai la bataliile pe care le poarta sistemul imunitar, ori bacteriile cand transforma mancarea… Dar uite ce minunatie de ansamblu iese din conflictele alea locale – tu!

Stai putin pe ideea asta. Fa o pauza…

Asadar tu, care te simti separat, faci parte din ceva mai mare ca tine. Asta e clar. Nu e clar pana unde se intinde acest “mai mare”, sau daca e Totalitatea (ce o insemna asta…). Dar e clar ca nu esti rupt de ce depaseste granita pielii tale. Si mai e ceva clar – ca tu esti minunat alcatuit; organele tale, mintea ta, sunt minunate. Nu zic ca sunt minunat configurate, sa nu sara ateii cu protestul ca nu le-a configurat nimeni, ca asa au aparut ele, spontan si neprogramat. Deci tu ai o alcatuire minunata; inteligenta, oricum. Si faptul ca Pamantul nu se prabuseste in spatiu ci se invarte asa frumos intr-un ansamblu mai mare, pare sa sugereze ca si in ceea ce percepi a fi exteriorul tau, lucrurile sunt ordonate inteligent; inca o data, nu neaparat de cineva ordonate, dar ordonate.

Acum – e clar ca inteligenta mintii tale nu s-a creat singura, nu? Daca ar fi asa, fiecare ne-am face (prin vointa proprie) mai inteligenti decat suntem. Nu vrem prin asta sa spunem ca a creat-o o persoana superioara, ci ca inteligenta ta este produsul unei inteligente de ordin superior, ce pare sa se gaseasca infuzata, cumva, in toata existenta, nu?

VIII.3.5.6. POT SA EXIST IN LOCURI IN CARE NU SIMT CA EXIST?

Pot sa exist si in ecranul de pe care citesc? Sunt tot eu, cel care citeste? Sunt, fireste, inclinat sa raspund negativ. De ce? Pentru ca nu sunt obisnuit cu aceasta idee. Dar de ce? Pentru ca nu ma simt ca fiind in ecranul de pe care citesc. Pare ca o parte semnificativa din conceptiile pe care le am (in acest moment) despre realitate, deriva in primul rand din ce simt si abia apoi din ce gandesc.

Aflu insa de la altii (credinciosi mistici, yoghini) ca este posibil sa simti ca nu esti localizat doar in corpul fizic, ci in … tot (ce va fi insemnand acest tot…). Sa ii cred? As prefera sa nu folosesc instrumentul acesta. Atunci? As putea incerca sa fac ce au facut si ei de au ajuns la atari experiente. Asa cum nu pot pricepe fizica cuantica fara sa trec prin scoala unde se invata accesul la aceste cunostinte, presupun ca la fel trebuie sa trec prin scoala meditatiei & co pentru a avea access la anumite experiente si cunostinte derivate din acestea.

Daca nu vreau sau nu pot sa fac acest efort? Incerc sa ma descurc cu ce am. Asadar – eu exist. Simt ca exist. Singura certitudine. Mai departe intru pe taramul polemicii. Observ ca nu toti cred ca exista o lume (diferita de mine) – multi sustin ca lumea sunt eu. Pai cum eu, ca sunt si eu si tu si el!? Da, dar – zic aceiasi – asta nu demonstreaza neaparat ca suntem diferiti. Acest “simt ca sunt un individ separat de totalitate” este doar una dintre formele de manifestare a Totalitatii.

Care Totalitate se exprima in

• sentimentul de separare (in mine si tine)
• absenta unui sentiment de separare (intr-un bebelus care abia dupa 2-3 ani pare sa dezvolte acest sentiment)
• absenta unui sentiment de existenta, probabil (in ecranul de pe care citesti).

Opreste-te putin si absoarbe aceasta idee – sentimentul/ senzatia ca exist, ca eu exist, ca eu exist separat de restul, poate fi privit ca una dintre formele de exprimare ale Totalitatii.

Certitudinea ta nu e ca existi; ci ca simti ca existi! Sunt ingemanate, insa nu se confunda.

Mai mult, acest sentiment al separarii de intreg nu l-ai avut intotdeauna! Opreste-te! Nu l-ai avut dintotdeauna! Asta nu ne spun doar yoghinii ci si specialistii in neurostiinte (referindu-se la bebelusi).

Asadar lucrurile pot fi privite astfel (fara a inseamna ca asa este, fireste) – Totalitatea se manifesta aici in spatiu gol, acolo in stanca (despre care presupun ca nu este constienta), dincolo in caine (care da semne interesante din perspectiva gradului de constiinta) si aici in mine (care ma simt deplin constient; si separat de restul).

VIII.3.5.7. EU, INTREGUL!?

Ne pare foarte stranie ideea asta ca eu (eu, asta mic si vulnerabil) sunt Totalitatea. Pentru ca mintea noastra ne creeaza asteptarea ca daca sunt Totul, sa ma simt cum se simte omul, numai ca mult mai (infinit de) mare si tare.

Ar putea sa ajute, insa, daca ne gandim ca si la nivel de om, tu nu te simti peste tot (in corpul fizic) la fel. Undeva tu esti un genunchi (care indeplineste o anumita functie si unde se simte intr-un fel), altundeva esti ficat (care indeplineste alta functie si se simte diferit). Dar nu spui ca genunchiul si ficatul sunt obiecte separate, chiar daca sunt diferite, nu? Despre ambele spui ca sunt – eu. Si baga de seama ca spui despre genunchi si ficat ca sunt “eu” desi nici macar nu te simti in ele (atata vreme cat functioneaza normal si nu intervine durerea ca avertizor)! Dar monitorul de pe care (pare ca) citesti nu zici ca este “eu” – de ce? Pentru ca nu te simti in el, nu? In plus, zici, spre deosebire de monitor, genunchiul il pot misca oriunde ma misc si eu. Fireste, insa de unde (din ce strat al tau) misti tu ce poti misca (corpul fizic si/sau monitorul)?

Stai putin pe intrebarea asta…

Daca nu identifici precis, cum poti spune cine/de unde se ia si transmite decizia de a misca monitorul (sau corpul tau)?

Opreste-te putin pe ideea asta. Nu merge mai departe. Stai putin…

Apoi, o alta piedica mentala pentru digerarea ideii ca eu sunt Intregul vine din observarea imprejurarii ca ma gasesc in conflict (cu altii, cu mediul inconjurator); or daca eu as fi Totul, ar trebui sa fie o armonie generalizata, nu?. Pai armonie generalizata este, ca vedem bine ca Universul exista. Insa armonia generalizata nu exclude conflictele locale. Revenind la exemplul pe care il ofera nivelul de existenta al omului – ce, omul nu este o armonie rezultata dintr-o sumedenie de conflicte? Chiar si cand esti sanatos, corpul fizic sustine viata prin interactiunea nu intotdeauna prietenoasa a diverselor categorii de celule care functioneaza dupa specializarea fiecareia.

Da, bun, nu pare cu totul absurd acest fel de a privi lucrurile, insa totusi – cum ditamai Universul (infinit) sa fie asa, cu piele exfoliata si sebum in par? Nu se poate ca Totalitatea sa arate asa de … pricajita. A, daca eram fiinte de lumina, sau fie si cu corpuri fizice, dar exceptional de frumoase (toate!), da, poate mai acceptam ideea, dar asa… Pai poate ca exista si fiinte de lumina. Dar si daca nu exista – te astepti ca Universul asta, despre care zici ca accepti ca e infinit, de fapt sa se manifeste foarte finit (adica numai in forme perfecte)? Lasa ca ne punem in dificultate cu intrebarea – perfecte dupa aprecierea cui? A uneia din formele de manifestare (omul)… De care altminteri nu suntem incantati, nu?

VIII.3.5.8. SUNT CEEA CE SUNT

Daca tii tu neaparat sa ai un raspuns formulat in cuvinte ai putea spune ca esti … realitate. Esti ceea ce este.

Care realitate am vazut ca nu prea poate fi identificata sau descrisa (altfel decat vag, sugestiv).

Pai nu sunt constiinta (cum zic unii)? Fireste ca poti sa zici si asa. Numai ca intri in altele, de aici – ce e constiinta? Si cum adica esti constiinta (pura sau nu, personala ori cosmica, zi-I cum vrei)? Vrei sa zici ca esti observatorul (constient) al fenomenelor care se perinda in campul constiintei? Macar de-ar fi asa, ca tot e mai bine decat sa te identifici cu corpul fizic; ori cu corpul si mintea. Insa unii spun ca nu observatorul este cel mai profund nivel al tau…

Bine, poate ca nu e cel mai profund nivel, dar e si asta un nivel al meu, nu? Fireste, numai ca rostul cautarii tale e sa gasesti esenta, nu straturile perisabile. Adica tu ai dreptate cand zici ca tu esti asa cum esti acum; ca unghiile, parul si dimensiunea taliei dau expresia ta. Numai ca unghiile si parul pot fi taiate, iar talia subtiata (sau nu). Si pletos sau nu, suplu sau nu, tu tot tu zici ca esti, nu? De unde pare ca elementele alea vor fi facand ele parte din tine, dar nu sunt esenta ta, de vreme ce ramai tot tu si fara ele… Pe aceeasi linie de rationament zic unii ca ramai acelasi si cand ramai fara (ori schimbi) corpul fizic si mintea; prin ce numim moarte, adica. Pe care oricum le schimbi si acum, insa nu bagi de seama…

Si atunci – esti! Ce? Poti, de fapt, sa spui? Esti! A, ca fiind, esti constient, da… Dar asta nu inseamna ca esti constiinta (si nu existenta; sau realitate). Asta poate sa insemne ca constiinta/constienta este o caracteristica a realitatii care esti.

In fine, astea sunt vorbe, pana la urma… La care ne forteaza mintea, draga de ea, cu nevoia ei de a pune etichete si de a stabili raporturi; de parca acestea s-ar gasi ca atare in realitate… Nu inseamna insa ca vorbele nu isi au rostul lor, ca doar nu avem toti capacitatea de a percepe si comunica esenta prin tacere (cum pare-se ca se transmite cel mai bine)…

Interesant e ca unii duc rafinamentul pana acolo incat sustin ca nici macar nu esti. Ca, adica, atunci cand intri tot mai adanc in tine poti depasi granita existentei pentru a intra (de fapt, esti deja “acolo”) in stratul de profunzime in care niciun contur nu a prins (inca) forma, ci “sunt” doar infinitati peste infinitati de potentialitati. Unde unii au zis ca e gol, vacuitate, vid. Dar vid foarte plin (de infinite posibilitati) in care un om ar zice ca nu e nimic pentru ca nu ar avea organ sa perceapa ca e ceva acolo, nu pentru ca nu este.

Dar sa nu mergem pana acolo. Sa zicem ca esti.

Daca esti totalitatea sau numai un segment din realitate, asta depinde de cum alegi sa privesti lucrurile. Fireste ca alegerea nu este una pur intelectuala…

In fine, ce rost are sa iti scrantesti mintea cu asa ceva, deocamdata? Tu poti (daca vrei) sa iti obisnuiesti atentia sa urmareasca in mod consecvent continutul constiintei tale (gandurile, emotiile, reactiile, etc). Si vezi tu pe urma unde te duce de acolo… Vezi tu cu ce ajungi sa te identifici…

VIII.3.5.9. IMAGINI AJUTATOARE

Modul in care este amintit aici ca pot fi vazute lucrurile, poate parea straniu, unora, (cel putin) pe alocuri.

Insa perspectiva ar putea sa se schimbe daca vezi Creatia/Universul

• ca fiind alcatuita din straturi
• de grade diferite de subtilitate
• care straturi se intrepatrund.

Astfel, de la nimic, incepe sa fie ceva foarte diafan si inform care “urca” in ceva mai inchegat si mai inchegat, ca forma si densitate.

Sau daca vezi Totul (sau si numai un fragment de spatiu, daca ti-e mai usor) concentrandu-se; si astfel devenind tot mai dens si mai dens si mai dens.

O gaura neagra, daca vrei…

Si punctul din centru e corpul tau fizic. Singurul dintre corpuri cu contur precis determinat (lasa ca si asta e o mare aproximare, valabila doar pentru nivelul la care opereaza ochiul uman…). Celelalte (energie, minte si ce o mai fi) inconjurand corpul fizic si pierzandu-si evanescent profilul in “straturi” tot mai subtile…

Or daca vedem asa lucrurile, nu mai pare atat de straniu ca toate sunt un singur lucru. Cel putin de la un nivel de adancime a existentei incolo.